"I hate water - fish fuck in it."
W.C. Fields
luni, septembrie 19, 2005
miercuri, septembrie 14, 2005
Poezie: Oras sub ploaie
Peste oras a inceput din nou sa ploua,
Dand strazilor anoste o fata noua,
Impodobindu-le cu rauri lungi, tacute,
Ce se-ntalnesc in intersectii, zeci si sute…
Orasul se transforma-ntr-o piscina
Prin care-noata rar cate-o masina,
Umbrele trec agale pe trotuare
Zambind una la alta cand nu-i soare…
Iar ploaia rece parca intra-n noi,
In suflet devenim putin mai moi
Si-ncepem sa-ntelegem ca, din nou,
Primim din cer cate un mic cadou…
Dand strazilor anoste o fata noua,
Impodobindu-le cu rauri lungi, tacute,
Ce se-ntalnesc in intersectii, zeci si sute…
Orasul se transforma-ntr-o piscina
Prin care-noata rar cate-o masina,
Umbrele trec agale pe trotuare
Zambind una la alta cand nu-i soare…
Iar ploaia rece parca intra-n noi,
In suflet devenim putin mai moi
Si-ncepem sa-ntelegem ca, din nou,
Primim din cer cate un mic cadou…
Plouand prin Bucuresti...
Ce frumos a fost azi Bucurestiul pe ploaie…
Rautacios: Numai zambete pe chipurile oamenilor… In special pe fetele de taximetristi care pluteau fericiti pe baltile Bucurestiului multumiti ca le-a mers bine… Iar toate acele lacuri care se impreunau pline de bucurie mi-au adus aminte de mare… M-am entuziasmat cand o masina in viteza m-a stropit numai si numai pentru ocazia pe care mi-a oferit-o… De a vedea valuri…
Invidios: Priveam la picaturile acelea de apa care cadeau fara incetare si ma gandeam cat de usoara le e misiunea… Gravitatia le face toata munca… Iar ele, pur si simplu, cad…
Nimic rau in ele. Daca ar exista asa ceva, am vedea mai mult ca sigur… Doar sunt transparente. Mai nasol e cand se izbesc de ceva… De pamant, spre exemplu. Atunci se divid in zeci de picaturi mai mici care sar aiurea in toate partile… Doar pentru a ajunge in aceeasi balta…
Mincinos: La un momentdat am reusit sa prind o picatura de ploaie in podul palmei. Incerca sa scape printre degete dar am tinut-o strans.. Privea in sus cu frica tremurand din tot corpul… Am aruncat-o spre cer dar ea, incapatanata, se intorcea mereu inapoi.
M-am uitat si eu in sus incercand sa gasesc ceva amenintator printre nori si am intrebat-o:
"De ce fugi? Ce te sperie acolo sus?"
Iar mi-a raspuns:
"Nimic. Mi-era dor de pamant."
Raspunsul ei m-a dus cu gandul la moarte dar parca citind in ochii mei acea idee, a completat:
"Nu-ti fie frica, o sa-mi vina din nou dorul de cer… Si atunci o sa ma evapor…"
Iar eu mi-am dat o palma… Cum sa uit tocmai circuitul apei in natura? Eu, care sunt peste 60 % apa?
Misterios: Ploaia asta a avut ceva special… Eu stiu cine a adus-o dar voua nu va spun…
Rautacios: Numai zambete pe chipurile oamenilor… In special pe fetele de taximetristi care pluteau fericiti pe baltile Bucurestiului multumiti ca le-a mers bine… Iar toate acele lacuri care se impreunau pline de bucurie mi-au adus aminte de mare… M-am entuziasmat cand o masina in viteza m-a stropit numai si numai pentru ocazia pe care mi-a oferit-o… De a vedea valuri…
Invidios: Priveam la picaturile acelea de apa care cadeau fara incetare si ma gandeam cat de usoara le e misiunea… Gravitatia le face toata munca… Iar ele, pur si simplu, cad…
Nimic rau in ele. Daca ar exista asa ceva, am vedea mai mult ca sigur… Doar sunt transparente. Mai nasol e cand se izbesc de ceva… De pamant, spre exemplu. Atunci se divid in zeci de picaturi mai mici care sar aiurea in toate partile… Doar pentru a ajunge in aceeasi balta…
Mincinos: La un momentdat am reusit sa prind o picatura de ploaie in podul palmei. Incerca sa scape printre degete dar am tinut-o strans.. Privea in sus cu frica tremurand din tot corpul… Am aruncat-o spre cer dar ea, incapatanata, se intorcea mereu inapoi.
M-am uitat si eu in sus incercand sa gasesc ceva amenintator printre nori si am intrebat-o:
"De ce fugi? Ce te sperie acolo sus?"
Iar mi-a raspuns:
"Nimic. Mi-era dor de pamant."
Raspunsul ei m-a dus cu gandul la moarte dar parca citind in ochii mei acea idee, a completat:
"Nu-ti fie frica, o sa-mi vina din nou dorul de cer… Si atunci o sa ma evapor…"
Iar eu mi-am dat o palma… Cum sa uit tocmai circuitul apei in natura? Eu, care sunt peste 60 % apa?
Misterios: Ploaia asta a avut ceva special… Eu stiu cine a adus-o dar voua nu va spun…
marți, septembrie 13, 2005
Poezie: Adio
Iar am fugit urland spre nicaieri,
Inspaimantat de ce-am vazut si ieri,
Si alergand intins spre viitor
Am inteles intr-un tarziu ca am sa mor.
Va spun, ca tragic nu-i de fel,
Nici viata nu vreau sa o insel,
Caci corpul mi-e-n continua miscare,
Doar sufletul din piept imi moare.
Exista undeva adanc in mine
Ceva ce-am sa arunc, sa-mi fie bine.
Asa ca spun, privindu-ma-n oglinda
“Adio!” Apoi fug, sa nu ma prinda…
Inspaimantat de ce-am vazut si ieri,
Si alergand intins spre viitor
Am inteles intr-un tarziu ca am sa mor.
Va spun, ca tragic nu-i de fel,
Nici viata nu vreau sa o insel,
Caci corpul mi-e-n continua miscare,
Doar sufletul din piept imi moare.
Exista undeva adanc in mine
Ceva ce-am sa arunc, sa-mi fie bine.
Asa ca spun, privindu-ma-n oglinda
“Adio!” Apoi fug, sa nu ma prinda…
In cautarea...
Sunt multe lucruri pe care le doresc dar care sunt din ce in ce mai departe de mine.
Nu ma refer la lucruri materiale desi acestea reprezinta un oarecare procent din ce vreau.
La un momentdat doream dragoste dar m-am inselat de prea multe ori ca sa ma mai bazez pe ea. Daca va fi sa fie… Ok. Eu nu o mai caut cu orice pret.
Din partea asta m-am cam saturat sa primesc numai superficialitate si indiferenta. Nimic concret. Fara substanta, fara adevar, fara suflet. Iar cand primesti un lucru cu discount 100 % parca acesta isi pierde valoarea. Fiind atat de ieftin, chiar nu merita sa investesti in el.
M-am saturat sa alerg ca nebunul dupa asa ceva, sa-mi programez mintea ca totul va fi perfect si ca, in sfarsit, am ceva la care sa ma gandesc tot timpul. M-am saturat sa mai mint pentru ca tot eu sa fiu singurul care crede. Nu mai vreau parti din intreg. Vreau totul.
Dar dragostea nu e principala mea problema in momentul de fata. Ce naiba spun, nici macar nu e o problema… Problema mea sunt ceilalti. Am inceput sa ma plictisesc de toti si sa caut din ce in ce mai mult singuratatea care imi face placere. M-am plictisit de prieteni, de colegi, de familie… De toti, aproape…
Nu pare un lucru bun la prima vedere dar probabil asta este modul meu de a pregati ofensiva. Pentru ca vreau sa fac altceva… Nu stiu exact ce dar daca e sa urasc ceva, atunci urasc monotonia… Vreau alte moduri de a ma simti bine…
As incerca sa fiu mai superficial. De ce nu? Toti o fac… Sa nu-mi mai pese de toate lucrurile care ma inconjoara. Ce nevoie au toti de grija mea?
Stiu ca scriind aceste lucruri par “bitter”. Nu sunt. Imaginati-va ca scriu cu zambetul pe buze… Serios.
Nu ma refer la lucruri materiale desi acestea reprezinta un oarecare procent din ce vreau.
La un momentdat doream dragoste dar m-am inselat de prea multe ori ca sa ma mai bazez pe ea. Daca va fi sa fie… Ok. Eu nu o mai caut cu orice pret.
Din partea asta m-am cam saturat sa primesc numai superficialitate si indiferenta. Nimic concret. Fara substanta, fara adevar, fara suflet. Iar cand primesti un lucru cu discount 100 % parca acesta isi pierde valoarea. Fiind atat de ieftin, chiar nu merita sa investesti in el.
M-am saturat sa alerg ca nebunul dupa asa ceva, sa-mi programez mintea ca totul va fi perfect si ca, in sfarsit, am ceva la care sa ma gandesc tot timpul. M-am saturat sa mai mint pentru ca tot eu sa fiu singurul care crede. Nu mai vreau parti din intreg. Vreau totul.
Dar dragostea nu e principala mea problema in momentul de fata. Ce naiba spun, nici macar nu e o problema… Problema mea sunt ceilalti. Am inceput sa ma plictisesc de toti si sa caut din ce in ce mai mult singuratatea care imi face placere. M-am plictisit de prieteni, de colegi, de familie… De toti, aproape…
Nu pare un lucru bun la prima vedere dar probabil asta este modul meu de a pregati ofensiva. Pentru ca vreau sa fac altceva… Nu stiu exact ce dar daca e sa urasc ceva, atunci urasc monotonia… Vreau alte moduri de a ma simti bine…
As incerca sa fiu mai superficial. De ce nu? Toti o fac… Sa nu-mi mai pese de toate lucrurile care ma inconjoara. Ce nevoie au toti de grija mea?
Stiu ca scriind aceste lucruri par “bitter”. Nu sunt. Imaginati-va ca scriu cu zambetul pe buze… Serios.
joi, septembrie 08, 2005
miercuri, septembrie 07, 2005
Poezie: Singur
Singur, de vorba stau cu mine.
Intreb, raspund, concluzia… tot eu.
Nu-i rau dar sigur nu-i nici bine
Cand publicul lipseste e mai greu…
Si chiar de as avea ceva de spus
Cand o idee-n mine se aprinde,
Degeaba urc din ce in ce mai sus,
Ca apoi cad si nimeni nu ma prinde.
Iar vorbele-mi pornesc spre departari
De unde nu se mai intorc vreodata...
Pe-acele intunecate lungi carari,
Nu cred ca vor lasa vreo pata.
Doar cerul fara margini le reflecta
Si le intoarce inapoi cumva,
Iar mintea mea-ncurcata si defecta
Se bucura si pentru-asa ceva.
Intreb, raspund, concluzia… tot eu.
Nu-i rau dar sigur nu-i nici bine
Cand publicul lipseste e mai greu…
Si chiar de as avea ceva de spus
Cand o idee-n mine se aprinde,
Degeaba urc din ce in ce mai sus,
Ca apoi cad si nimeni nu ma prinde.
Iar vorbele-mi pornesc spre departari
De unde nu se mai intorc vreodata...
Pe-acele intunecate lungi carari,
Nu cred ca vor lasa vreo pata.
Doar cerul fara margini le reflecta
Si le intoarce inapoi cumva,
Iar mintea mea-ncurcata si defecta
Se bucura si pentru-asa ceva.
Parerea mea: Singuratate
Imi place cuvantul pentru ca reda o stare naturala care imi ofera libertate. Cel putin mental. Sunt si momente mai proaste in care incearc sa scap de singuratate dar atunci cand o caut voit e buna. Se numeste solitudine.
Eu ma simt confortabil in propria mea piele, iar singuratatea mea nu inseamna plictiseala. Atunci cand sunt singur ma concentrez pe anumite lucruri care imi fac placere chiar daca si numai sub forma unor ganduri. Cand sunt singur chiar reusesc sa dialoghez cu mine insumi. Chiar ma inteleg.
In general singuratatea ca idee nu prea e permisa in lumea de azi. Unde sa fugi? Unde sa te ascunzi? Peste tot te lovesti de cineva. Si atunci nu-ti ramane decat sa te refugiezi in sine. Stand pe loc. Iar ei te pot lovi din toate partile. Nu le raspunzi. E atat de simplu. Singuratatea reprezinta o lipsa a unei forme de comunicare cu ceilalti dar reprezinta in sine comunicare. Daca nu vorbesti cu ei, comunici cu mediul sau cu tine insuti.
Pe de alta parte, cand doi oameni care inteleg singuratatea se intalnesc fata in fata, ea dispare. E ca un tratament impotriva ei, desi repet, pentru mine reprezinta si o stare de bine. Recunosc insa ca la fel de frumos poate fi si in doi.
Deci, ca o concluzie, imi place si sa fiu singur dar si cu cineva… Sunt fericit oricum!Iar ma contrazic cu mine insumi dar poate asta e privilegiul singuratatii…
Eu ma simt confortabil in propria mea piele, iar singuratatea mea nu inseamna plictiseala. Atunci cand sunt singur ma concentrez pe anumite lucruri care imi fac placere chiar daca si numai sub forma unor ganduri. Cand sunt singur chiar reusesc sa dialoghez cu mine insumi. Chiar ma inteleg.
In general singuratatea ca idee nu prea e permisa in lumea de azi. Unde sa fugi? Unde sa te ascunzi? Peste tot te lovesti de cineva. Si atunci nu-ti ramane decat sa te refugiezi in sine. Stand pe loc. Iar ei te pot lovi din toate partile. Nu le raspunzi. E atat de simplu. Singuratatea reprezinta o lipsa a unei forme de comunicare cu ceilalti dar reprezinta in sine comunicare. Daca nu vorbesti cu ei, comunici cu mediul sau cu tine insuti.
Pe de alta parte, cand doi oameni care inteleg singuratatea se intalnesc fata in fata, ea dispare. E ca un tratament impotriva ei, desi repet, pentru mine reprezinta si o stare de bine. Recunosc insa ca la fel de frumos poate fi si in doi.
Deci, ca o concluzie, imi place si sa fiu singur dar si cu cineva… Sunt fericit oricum!Iar ma contrazic cu mine insumi dar poate asta e privilegiul singuratatii…
Gand
"Inside myself is a place where I live all alone, and that's where I renew my springs that never dry up."
Pearl Buck
Pearl Buck
marți, septembrie 06, 2005
Poezie: Pe canapea
Am stat o zi pe canapea,
Privind in gol, gandind la ea…
La intrebarea-aceea amara,
Raspunsu-ntarzia s-apara…
Atunci i-am dat un telefon
Si i-am cerut total la bon…
Iar ea mi-a spus: "Pai, dragul meu,
Daca nu stii, nu-ti spun nici eu."
"Raspuns invata sa gasesti,
In cine sunt si-n cine esti,
Ca eu ascunsa zac in tine
Iar tu te oglindesti in mine."
Intr-un tarziu am inteles,
De-ntreb mai rar si-ascult mai des,
Voi intelege ce doreste.
Acum eu tac si ea vorbeste.
Privind in gol, gandind la ea…
La intrebarea-aceea amara,
Raspunsu-ntarzia s-apara…
Atunci i-am dat un telefon
Si i-am cerut total la bon…
Iar ea mi-a spus: "Pai, dragul meu,
Daca nu stii, nu-ti spun nici eu."
"Raspuns invata sa gasesti,
In cine sunt si-n cine esti,
Ca eu ascunsa zac in tine
Iar tu te oglindesti in mine."
Intr-un tarziu am inteles,
De-ntreb mai rar si-ascult mai des,
Voi intelege ce doreste.
Acum eu tac si ea vorbeste.
Parerea mea: Frica
In general frica nu e reala. Doar supradimensioneaza coordonatele unui lucru care ne poate face rau. De multe ori ne speriem de obiecte marunte care, in fapt, se ascund de noi sau care nu poseda nici o intentie clara de a ne rani.
Mereu ne asteptam sa patim ceva… Exista o predispozitie umana de a gandi la rau. Este adevarat ca de multe ori acest lucru ne ajuta sa organizam si apararea dar, in mare, autosugestionarea fricii nu are rezultate bune.
De ce ne e frica? Pai, fiecare cu ale lui… In general de moarte, boala, saracie, insucces… Dar, in acelasi timp, ne ferim si de lucruri frumoase. In primul rand de oameni. Desi suntem din ce in ce mai multi, devenim din ce in ce mai singuri…
Mie mi-e frica de ce nu cunosc. Bine, asta nu ma opreste sa merg inainte... Dar de multe ori, frica aceea inexplicabila, care nu stii de unde apare sau ce defineste, e foarte periculoasa. Mai ales cand esti singur… Realizezi intr-un tarziu ca porneste din tine si tot tu o amplifici dar nu te poti opri... Pulsul creste. Pupilele se dilata. Tremuri. Frica de rau... Dar nu de raul tau, de raul celor apropiati tie. De raul celor pe care ii iubesti. Care poate lovi fulgerator. Oricand. Oriunde. Si nu ti-e frica ca se va produce… Ti-e frica ca nu vei putea raspunde. Ca nu vei avea replica…
Mereu ne asteptam sa patim ceva… Exista o predispozitie umana de a gandi la rau. Este adevarat ca de multe ori acest lucru ne ajuta sa organizam si apararea dar, in mare, autosugestionarea fricii nu are rezultate bune.
De ce ne e frica? Pai, fiecare cu ale lui… In general de moarte, boala, saracie, insucces… Dar, in acelasi timp, ne ferim si de lucruri frumoase. In primul rand de oameni. Desi suntem din ce in ce mai multi, devenim din ce in ce mai singuri…
Mie mi-e frica de ce nu cunosc. Bine, asta nu ma opreste sa merg inainte... Dar de multe ori, frica aceea inexplicabila, care nu stii de unde apare sau ce defineste, e foarte periculoasa. Mai ales cand esti singur… Realizezi intr-un tarziu ca porneste din tine si tot tu o amplifici dar nu te poti opri... Pulsul creste. Pupilele se dilata. Tremuri. Frica de rau... Dar nu de raul tau, de raul celor apropiati tie. De raul celor pe care ii iubesti. Care poate lovi fulgerator. Oricand. Oriunde. Si nu ti-e frica ca se va produce… Ti-e frica ca nu vei putea raspunde. Ca nu vei avea replica…
Lucrul bun care ramane in urma acestor temeri este ca te gandesti la ceilalti. Eu unul o fac. Tot timpul.
luni, septembrie 05, 2005
Poezie: In sus
Ma uit atent cum creste iarba lunga,
Tacuta, pajnica, pornind in sus spre cer...
Si chiar de nu va reusi ca sa ajunga,
Ma sperie dorinta ei de fier.
Din ce tarie se hraneste oare,
Si ce pamant ii sta la radacina,
De se indreapta hotarata catre soare,
Din intuneric rece spre lumina?
De unde as putea sa strang putere
Sa ma ridic inalt deasupra sortii
Si cine ar putea sa imi ofere
Seninatate dulce-n fata mortii?
Tacuta, pajnica, pornind in sus spre cer...
Si chiar de nu va reusi ca sa ajunga,
Ma sperie dorinta ei de fier.
Din ce tarie se hraneste oare,
Si ce pamant ii sta la radacina,
De se indreapta hotarata catre soare,
Din intuneric rece spre lumina?
De unde as putea sa strang putere
Sa ma ridic inalt deasupra sortii
Si cine ar putea sa imi ofere
Seninatate dulce-n fata mortii?
Parerea mea: Atingerea
De ce avem nevoie de ceilalti? Pentru ca ne trebuie un sistem de referinta.
Cum ne-am putea masura bucuriile si dramele daca nu in raport cu cei asemenea noua.
Exista in om o trasatura de caracter care il impinge spre fericire numai atunci cand acesta se daruieste celorlalti. E o dovada de altruism pur care zace in fiecare dintre noi si, de multe ori, ia o forma subconstienta. Simtim nevoia de a imparti cu ceilalti atat lucrurile rele cat si cele bune. Nici unul dintre noi nu doreste, de exemplu, sa stea singur in fata unei catastrofe. Iar atunci cand suntem martorii unei minuni trebuie sa fie cineva langa noi. De fiecare data avem nevoie de o persoana pe care sa o strangem in brate. De necaz sau de fericire.
Atingerea umana reprezinta un lucru deosebit. Atat cei care se feresc de ea, cat si cei care o cauta ii pretuiesc valoarea. Acel scurtcircuit care se produce prin atingere uneste doua sau mai multe suflete, fie si numai fizic. Cata apropiere aduce un strans de mana, cata caldura ofera o imbratisare, cata dragoste transmite un sarut. Iar sexul, cea mai intima expresie a apropierii dintre oameni, reprezinta perfectiunea atingerii.
Cum ne-am putea masura bucuriile si dramele daca nu in raport cu cei asemenea noua.
Exista in om o trasatura de caracter care il impinge spre fericire numai atunci cand acesta se daruieste celorlalti. E o dovada de altruism pur care zace in fiecare dintre noi si, de multe ori, ia o forma subconstienta. Simtim nevoia de a imparti cu ceilalti atat lucrurile rele cat si cele bune. Nici unul dintre noi nu doreste, de exemplu, sa stea singur in fata unei catastrofe. Iar atunci cand suntem martorii unei minuni trebuie sa fie cineva langa noi. De fiecare data avem nevoie de o persoana pe care sa o strangem in brate. De necaz sau de fericire.
Atingerea umana reprezinta un lucru deosebit. Atat cei care se feresc de ea, cat si cei care o cauta ii pretuiesc valoarea. Acel scurtcircuit care se produce prin atingere uneste doua sau mai multe suflete, fie si numai fizic. Cata apropiere aduce un strans de mana, cata caldura ofera o imbratisare, cata dragoste transmite un sarut. Iar sexul, cea mai intima expresie a apropierii dintre oameni, reprezinta perfectiunea atingerii.
Cele mai adanci trairi, asadar, le manifestam prin atingere. Din pacate, si ura se subscrie tot acestor coordonate. Cel putin o data in viata am dat sau am primit o palma… Si cel mai rau este ca, de obicei, sufera si cel care a dat…
sâmbătă, septembrie 03, 2005
Poezie: Prieteni vechi
M-am revazut din nou cu-n vechi amic
Si mi-am adus aminte cum eram
Pe vremuri, cand eu nu stiam nimic
Si el ma-nvata si ne jucam…
Acum ma uit la el, si cum privesc,
Ma chinui sa-mi aduc aminte
Cat il iubeam, acum nu-l mai iubesc
Si-aproape l-am pierdut din minte.
Ma tot gandesc cum anii trec mereu
Si-ntre prieteni devenim mai reci...
Ma uit la mine, stiu ca numai eu
Ii tot alung. O, timpule cum treci!
Si mi-am adus aminte cum eram
Pe vremuri, cand eu nu stiam nimic
Si el ma-nvata si ne jucam…
Acum ma uit la el, si cum privesc,
Ma chinui sa-mi aduc aminte
Cat il iubeam, acum nu-l mai iubesc
Si-aproape l-am pierdut din minte.
Ma tot gandesc cum anii trec mereu
Si-ntre prieteni devenim mai reci...
Ma uit la mine, stiu ca numai eu
Ii tot alung. O, timpule cum treci!
Prieteni vechi se intorc…
Azi am primit un telefon. N-as fi dorit. Un fost prieten care a stat trei ani la puscarie. Jaf si consum de droguri. Stiam ca a iesit in urma cu vreo doua luni, dar am preferat sa-l ocolesc. Ce-am fi putut discuta? Cum e viata la parnaie?
Mai devreme sau mai tarziu trebuia sa ne intalnim. Era ceva de care nu puteam scapa…
In urma cu aproape patru ani, a inceput sa traga heroina la tigara sub indrumarea atenta a doi “baietasi de cartier”, Aschie si Chioru’. Apoi sa-si bage in vene.
A dus-o asa aproape un an de zile, timp in care noi ne departam din ce in ce mai mult de el. Furturi marunte care au culminat cu spargeri de masini... Politia. A spart un Mertan care apartinea unui smecher. Era atat de drogat ca nu a auzit alarma… L-au prins. L-au batut. Un an cu suspendare. Apoi din nou, alta masina. De data asta trei ani. Pe bune…
M-am intalnit azi cu el… Mi-a povestit. Ca era mai bine la parnaie, ca aici se plictiseste, ca nu-l angajeaza nimeni…
Avea trei tatuaje pe el. Trei zvastici. Acolo, ii spuneau Nazistu’. Nu parea schimbat, poate putin mai slab. Spunea ca e curat, ca nu mai trage…
Ciudat, nu mi sa parut periculos… Dar stiu ca e…
Ramane pentru mine un vechi prieten... pierdut… pentru totdeauna...
Mai devreme sau mai tarziu trebuia sa ne intalnim. Era ceva de care nu puteam scapa…
In urma cu aproape patru ani, a inceput sa traga heroina la tigara sub indrumarea atenta a doi “baietasi de cartier”, Aschie si Chioru’. Apoi sa-si bage in vene.
A dus-o asa aproape un an de zile, timp in care noi ne departam din ce in ce mai mult de el. Furturi marunte care au culminat cu spargeri de masini... Politia. A spart un Mertan care apartinea unui smecher. Era atat de drogat ca nu a auzit alarma… L-au prins. L-au batut. Un an cu suspendare. Apoi din nou, alta masina. De data asta trei ani. Pe bune…
M-am intalnit azi cu el… Mi-a povestit. Ca era mai bine la parnaie, ca aici se plictiseste, ca nu-l angajeaza nimeni…
Avea trei tatuaje pe el. Trei zvastici. Acolo, ii spuneau Nazistu’. Nu parea schimbat, poate putin mai slab. Spunea ca e curat, ca nu mai trage…
Ciudat, nu mi sa parut periculos… Dar stiu ca e…
Ramane pentru mine un vechi prieten... pierdut… pentru totdeauna...
vineri, septembrie 02, 2005
A da coltul...
“A da coltul” este o expresie pe care acum o voi folosi sub alta forma. Nu cu intelesul de “a muri” ci mai degraba cu sensul de a incheia o etapa, de a trece la alt nivel.
In viata, cred eu, dam coltul de mai multe ori. Si dupa fiecare colt pandeste ceva. Poate sa fie un lucru bun sau, la fel de bine, poate sa fie un lucru rau.
Intr-un fel e pacat ca nu putem vedea de la departare ce ne asteapta si ca mereu ne trezim in mijlocul problemelor sau al bucuriilor. Se aseamana mult cu o loterie, dupa fiecare colt ivindu-se ba o minune, ba un cosmar.
E adevarat ca trebuie sa stii sa dai coltul. Ca intr-o curba. Daca o tai pe interior, te lovesti de zid, daca o iei prea pe exterior s-ar putea sa fii proiectat in afara drumului. Trebuie, mai mult ca toate, sa ai un oarecare echilibru atunci cand schimbi directia. Si, in acelasi timp, sa fii pregatit de orice. Pentru ca ceva sigur te asteapta dupa colt. Toti speram ca acel ceva sa fie fericirea sub oricare din formele ei: iubire, glorie, putere.
Eu unul am dat cam multe colturi si tot ce-am gasit a fost mediocritate, nesiguranta, indiferenta. Iar cand gasesc cateodata si un lucru care ma incanta, cineva vine si imi ia cadoul spunandu-mi:
-Nu era pentru tine… Scuze!
Cu asa ceva nu te poti obisnui si iti revii cu greu dupa o asemenea pacaleala. Incerci sa rezisti si te refugiezi in alte placeri mai marunte care nu zac dupa colturi dar astepti plin de speranta ca, odata, cand vei da coltul, sa gasesti lucrul acela pe care l-ai cautat atata timp in subconstient, fara a-i anticipa forma, continutul sau materia, dar stiind prea bine care ii este valoarea.
In viata, cred eu, dam coltul de mai multe ori. Si dupa fiecare colt pandeste ceva. Poate sa fie un lucru bun sau, la fel de bine, poate sa fie un lucru rau.
Intr-un fel e pacat ca nu putem vedea de la departare ce ne asteapta si ca mereu ne trezim in mijlocul problemelor sau al bucuriilor. Se aseamana mult cu o loterie, dupa fiecare colt ivindu-se ba o minune, ba un cosmar.
E adevarat ca trebuie sa stii sa dai coltul. Ca intr-o curba. Daca o tai pe interior, te lovesti de zid, daca o iei prea pe exterior s-ar putea sa fii proiectat in afara drumului. Trebuie, mai mult ca toate, sa ai un oarecare echilibru atunci cand schimbi directia. Si, in acelasi timp, sa fii pregatit de orice. Pentru ca ceva sigur te asteapta dupa colt. Toti speram ca acel ceva sa fie fericirea sub oricare din formele ei: iubire, glorie, putere.
Eu unul am dat cam multe colturi si tot ce-am gasit a fost mediocritate, nesiguranta, indiferenta. Iar cand gasesc cateodata si un lucru care ma incanta, cineva vine si imi ia cadoul spunandu-mi:
-Nu era pentru tine… Scuze!
Cu asa ceva nu te poti obisnui si iti revii cu greu dupa o asemenea pacaleala. Incerci sa rezisti si te refugiezi in alte placeri mai marunte care nu zac dupa colturi dar astepti plin de speranta ca, odata, cand vei da coltul, sa gasesti lucrul acela pe care l-ai cautat atata timp in subconstient, fara a-i anticipa forma, continutul sau materia, dar stiind prea bine care ii este valoarea.
Eu chiar astept mai mult de la viata dupa urmatorul colt…
joi, septembrie 01, 2005
Poezie: Spre viata...
Soarele-mi zambeste-n fata,
Mi-a venit pofta de viata.
Ce tot stau si tot gandesc?
Timpul e sa ma trezesc.
Pana-acum m-am pregatit
Sa traiesc, dar n-am trait...
De acum, traiesc din mers,
Asta e ultimul vers…
Mi-a venit pofta de viata.
Ce tot stau si tot gandesc?
Timpul e sa ma trezesc.
Pana-acum m-am pregatit
Sa traiesc, dar n-am trait...
De acum, traiesc din mers,
Asta e ultimul vers…
Poezie: In ploaie
Cand ploaia a-nceput deodata,
Am intrebat: “Ce facem fata?
Hai sa ne-ascundem undeva!”
“Hai sa mai stam!” Raspunse ea.
Si ploaia cade, ce sa faca,
Iar mie a-nceput sa-mi placa.
Zambind, privesc in ochii ei,
Iar ea priveste intr-ai mei…
Cuvintele-si pierdura rostul,
Eu stau, ma uit la ea ca prostul,
O trag de mana ca sa vina,
Apoi ne pierdem in lumina…
Am intrebat: “Ce facem fata?
Hai sa ne-ascundem undeva!”
“Hai sa mai stam!” Raspunse ea.
Si ploaia cade, ce sa faca,
Iar mie a-nceput sa-mi placa.
Zambind, privesc in ochii ei,
Iar ea priveste intr-ai mei…
Cuvintele-si pierdura rostul,
Eu stau, ma uit la ea ca prostul,
O trag de mana ca sa vina,
Apoi ne pierdem in lumina…
Poezie: Inapoi
Pe umar bate cineva...
Cand m-am intors, era tot ea
Voioasa, ma intreba de voi,
Sa ma intorc iar inapoi.
Eu am zambit, “Pai draga mea,
M-am tot intors dar n-as mai vrea,
Ca, vezi tu, pe acest lung drum
Eu nu mai avansez nicicum.
Iar plec un pic si iar revin,
Tu nici nu stii de al meu chin,
Ca pentru tine e un joc
In schimb, eu nu pot sta pe loc."
Cu ochi mirati, ea ma privea,
Facandu-si loc in mintea mea
Si spuse: “Sa te vad fugind,
Ca tot usor am sa te prind!”
Cand m-am intors, era tot ea
Voioasa, ma intreba de voi,
Sa ma intorc iar inapoi.
Eu am zambit, “Pai draga mea,
M-am tot intors dar n-as mai vrea,
Ca, vezi tu, pe acest lung drum
Eu nu mai avansez nicicum.
Iar plec un pic si iar revin,
Tu nici nu stii de al meu chin,
Ca pentru tine e un joc
In schimb, eu nu pot sta pe loc."
Cu ochi mirati, ea ma privea,
Facandu-si loc in mintea mea
Si spuse: “Sa te vad fugind,
Ca tot usor am sa te prind!”
Poezie: Spre nicaieri...
Cum am ajuns intr-un pustiu,
Mi-e greu sa aflu, chiar nu stiu.
Privesc in jur, nimic nu-i viu…
O, Doamne, s-a facut tarziu!
Ma-ndrept incolo, vin incoace,
Ma-nvart in cerc, nimic nu-mi place...
Tu intuneric, orice ai face,
Te rog frumos sa imi dai pace!
Ma-ntreb acum de pot scapa
Nu vad nimic in fata mea,
Iar noaptea vine sa ma ia,
Incet de tot ma pierd in ea...
N-am mai ramas nimic, de ieri,
Caci am fost dus spre nicaieri,
Si uit plutind spre alte seri…
O, noapte, cat poti sa-mi mai ceri?
Mi-e greu sa aflu, chiar nu stiu.
Privesc in jur, nimic nu-i viu…
O, Doamne, s-a facut tarziu!
Ma-ndrept incolo, vin incoace,
Ma-nvart in cerc, nimic nu-mi place...
Tu intuneric, orice ai face,
Te rog frumos sa imi dai pace!
Ma-ntreb acum de pot scapa
Nu vad nimic in fata mea,
Iar noaptea vine sa ma ia,
Incet de tot ma pierd in ea...
N-am mai ramas nimic, de ieri,
Caci am fost dus spre nicaieri,
Si uit plutind spre alte seri…
O, noapte, cat poti sa-mi mai ceri?
Parerea mea: Poezia
Poezia reprezinta un gand ambalat frumos in hartie de staniol. Ei bine, nu sunt sigur ca e staniol dar in orice caz straluceste...
Si nu prea are farmec fara rima, nu credeti? E adevarat, conteaza in primul rand ideea, dar nu prea reusesc eu sa inteleg acele poezii care nu au rima. Acest tip de creatii ar trebui sa se numeasca proza! Sa ne mai lase in pace cu inventiile lor!
Azi n-am multe de spus sau, daca vreti, o fac prin poezie...
(Va rasfat oricare ati fi pe aici...)
marți, august 30, 2005
100 times
Ce-as putea scrie in comentariul cu numarul 100? Caut ceva cu semnificatie adanca pentru un post atat de special. Ceva care pana acum, intr-un fel sau altul, mi-a scapat.
Ei bine, nu am pretentia ca am scris despre toate subiectele posibile dar am parcurs ceva din drum. Mai am putin de mers dar cerul pare senin si oboseala inca nu ma atinge.
Cu riscul de a primi cel putin o palma, voi scrie despre “a”.
Cine e “a”? Nu stiu exact. Cateodata un lucru are o insemnatate numai prin faptul ca exista. Pur si simplu. Nu trebuie sa faca ceva anume, nu trebuie sa urmeze un parcurs, nu trebuie sa se sfarseasca undeva. Doar sa fie.
Ne-am obisnuit sa luam prea multe lucruri de-a gata. E usor, pentru ca frumusetea nu reactioneaza. Nu opune rezistenta...
Atunci cand ne aflam in fata ei, noi, cei fara pic de scrupule, intindem mana catre ea. Ea ne priveste cu intelegere si ne intoarce gestul, neintelegand, in inocenta ei, ca noi incercam sa-i furam un strop de caldura.
Multumesc “a” pentru putina frumusete.
Ei bine, nu am pretentia ca am scris despre toate subiectele posibile dar am parcurs ceva din drum. Mai am putin de mers dar cerul pare senin si oboseala inca nu ma atinge.
Cu riscul de a primi cel putin o palma, voi scrie despre “a”.
Cine e “a”? Nu stiu exact. Cateodata un lucru are o insemnatate numai prin faptul ca exista. Pur si simplu. Nu trebuie sa faca ceva anume, nu trebuie sa urmeze un parcurs, nu trebuie sa se sfarseasca undeva. Doar sa fie.
Ne-am obisnuit sa luam prea multe lucruri de-a gata. E usor, pentru ca frumusetea nu reactioneaza. Nu opune rezistenta...
Atunci cand ne aflam in fata ei, noi, cei fara pic de scrupule, intindem mana catre ea. Ea ne priveste cu intelegere si ne intoarce gestul, neintelegand, in inocenta ei, ca noi incercam sa-i furam un strop de caldura.
Multumesc “a” pentru putina frumusete.
Si… La Multi Ani!
luni, august 29, 2005
Poezie: Exercitiu pentru o rima
Noapte afara,
Luna amara,
Palida pe cer de seara,
Zambet rece, fata clara.
Si cu tine de se-nsoara
Soarele, in tine piara.
Tu omoara,
Intr-o doara,
Tot ce-i viu si ne-nconjoara,
Fa lumina sa dispara,
Adu intuneric iara,
Din nou si a cata oara?
Luna amara,
Palida pe cer de seara,
Zambet rece, fata clara.
Si cu tine de se-nsoara
Soarele, in tine piara.
Tu omoara,
Intr-o doara,
Tot ce-i viu si ne-nconjoara,
Fa lumina sa dispara,
Adu intuneric iara,
Din nou si a cata oara?
Parerea mea: Constant
Cand te opresti si cand continui? Grea intrebare.
Situatie clara: Nu mai imi place ceea ce fac. Sau imi place dar nu mai pot. Sau mai pot dar nu mai vreau. Imi trebuie altceva.
Ok. Nu e chiar asa de clar pe cat credeam. O iau de la capat.
E comod dar dispare incet interesul. Imi merge din ce in ce mai bine dar avansez prea incet. Am destule dar vreau totul. Daca nu eram constant, decizia ar fi fost rapida.
Intr-un fel, sunt recunoscator. Ultimul an a insemnat pentru mine evolutie. Nu pot contesta asta. De altfel, daca stau si ma gandesc, toti anii precedenti au insemnat acelasi lucru. Vreau sa cred ca acum inteleg mai multe decat in trecut si sper ca, in viitor, acest parcurs ascendent sa continue.
Constientizez incet ca minunile exista dar, in acelasi timp, descopar si surprize neplacute la care nu m-as fi asteptat in veci. Viata e inselatoare si cateodata imposibil de inteles iar, in aroganta mea, de multe ori am privit-o de sus, zambind smechereste.
La un moment dat, ajung sa urasc lucruri pe care, de obicei, le iubesc. Dar marele meu noroc este ca, intr-un tarziu, revin si le iubesc din nou. Desi suna patetic, nu recunosc decat un singur final: Iubirea. Dar ca sa ajung la ea, trebuie sa plec in directie opusa. Ce paradox!
Intrebarea pe care am pus-o la inceput se rezuma simplu: Voi reusi vreodata sa ies din acest cerc vicios pe care il administrez tot eu si care se invarte in jurul aceluiasi obiect? Pentru ca pierd foarte multa energie incercand sa ocolesc ceva la care oricum voi ajunge odata. Nu e vorba despre predestinare. Daca vreti, aceasta exista numai in constientul meu. Nici o forta exterioara nu ma impinge intr-o anumita directie. Dar vad foarte multe drumuri in fata si nu se pune problema de a-mi fi frica sa aleg unul dintre ele, mai ales cand prevad unde se termina acesta. Marea mea dilema este insa, cum pot pleca pe toate deodata.
Nu voi raspunde azi la aceasta intrebare. Voi cu atat mai putin...
Situatie clara: Nu mai imi place ceea ce fac. Sau imi place dar nu mai pot. Sau mai pot dar nu mai vreau. Imi trebuie altceva.
Ok. Nu e chiar asa de clar pe cat credeam. O iau de la capat.
E comod dar dispare incet interesul. Imi merge din ce in ce mai bine dar avansez prea incet. Am destule dar vreau totul. Daca nu eram constant, decizia ar fi fost rapida.
Intr-un fel, sunt recunoscator. Ultimul an a insemnat pentru mine evolutie. Nu pot contesta asta. De altfel, daca stau si ma gandesc, toti anii precedenti au insemnat acelasi lucru. Vreau sa cred ca acum inteleg mai multe decat in trecut si sper ca, in viitor, acest parcurs ascendent sa continue.
Constientizez incet ca minunile exista dar, in acelasi timp, descopar si surprize neplacute la care nu m-as fi asteptat in veci. Viata e inselatoare si cateodata imposibil de inteles iar, in aroganta mea, de multe ori am privit-o de sus, zambind smechereste.
La un moment dat, ajung sa urasc lucruri pe care, de obicei, le iubesc. Dar marele meu noroc este ca, intr-un tarziu, revin si le iubesc din nou. Desi suna patetic, nu recunosc decat un singur final: Iubirea. Dar ca sa ajung la ea, trebuie sa plec in directie opusa. Ce paradox!
Intrebarea pe care am pus-o la inceput se rezuma simplu: Voi reusi vreodata sa ies din acest cerc vicios pe care il administrez tot eu si care se invarte in jurul aceluiasi obiect? Pentru ca pierd foarte multa energie incercand sa ocolesc ceva la care oricum voi ajunge odata. Nu e vorba despre predestinare. Daca vreti, aceasta exista numai in constientul meu. Nici o forta exterioara nu ma impinge intr-o anumita directie. Dar vad foarte multe drumuri in fata si nu se pune problema de a-mi fi frica sa aleg unul dintre ele, mai ales cand prevad unde se termina acesta. Marea mea dilema este insa, cum pot pleca pe toate deodata.
Nu voi raspunde azi la aceasta intrebare. Voi cu atat mai putin...
(
Paranteza. Care voi? V-as jigni daca as spune ca nu existati. Dar prezenta voastra este oricum discreta. Nu va implicati, cu mici exceptii, desi cititi blog-ul asta destul de des. Va stiti destul de bine incat nu trebuie sa nominalizez. Nu ma astept sa-mi raspundeti la acest lucru mai clar decat atunci cand ne privim in ochi, dar atat timp cat il cititi, de ce nu-mi dati un semn si mie de mila mariilor voastre. Asa, ca azi sunt critic... Am incheiat paranteza.
)
Ce am scris mai sus poate fi usor considerat un bilant, desi anul inca nu s-a incheiat. Sau poate fi inteles ca un crez, desi exprimarea este destul de nesigura. Pentru mine reprezinta o alta stare, probabil trecatoare. Nici nu mai sunt sigur ce vroiam sa spun…
vineri, august 26, 2005
Parerea mea: Comunicarea
Comunicare. Un cuvant foarte folosit in ziua de azi dar care, pentru multi, nu-si justifica intelesul.
Comunicarea se invata treptata. E o alta materie a vietii la care nu e bine sa pici testul. De la “ga ga” si “gu gu” la “mama” si chiar mai departe… Poate, intr-un final, ajungi sa decriptezi fericirea intr-o fraza.
E destul de greu totusi… Comunicarea non-verbala e regina. Stiati ca, din tot ce comunicam, 80 % este comunicare non-verbala? Semne, gesturi, mimica…
Intr-o lume perfecta, nici nu am folosi cuvinte. Ne-am privi in ochi si ne-am intelege perfect. Ne-am simti unul pe celalat involuntar, fara sa incercam sa transmitem sentimente, fara sa incercam sa receptionam sentimente. Ceva subinteles. Ceva intrinsec.
Dar asta e lumea in care traim. Si trebuie sa folosim la maxim alaturari de litere pentru a ne face intelesi. O conventie care ne ajuta sa supravietuim. Prin comunicare.
Comunicarea se invata treptata. E o alta materie a vietii la care nu e bine sa pici testul. De la “ga ga” si “gu gu” la “mama” si chiar mai departe… Poate, intr-un final, ajungi sa decriptezi fericirea intr-o fraza.
E destul de greu totusi… Comunicarea non-verbala e regina. Stiati ca, din tot ce comunicam, 80 % este comunicare non-verbala? Semne, gesturi, mimica…
Intr-o lume perfecta, nici nu am folosi cuvinte. Ne-am privi in ochi si ne-am intelege perfect. Ne-am simti unul pe celalat involuntar, fara sa incercam sa transmitem sentimente, fara sa incercam sa receptionam sentimente. Ceva subinteles. Ceva intrinsec.
Dar asta e lumea in care traim. Si trebuie sa folosim la maxim alaturari de litere pentru a ne face intelesi. O conventie care ne ajuta sa supravietuim. Prin comunicare.
Si, ca om printre oameni, comunic.
joi, august 25, 2005
Parerea mea: Haiku
Haiku este o forma de poezie japoneza formata din trei versuri, primul vers fiind de cinci silabe, al doilea de sapte si ultimul tot de cinci. Haiku, in mod normal, nu are rima. Mie imi place sa-i adaug.
In prezent, in Japonia, sunt cateva milioane de persoane care scriu haiku, majoritatea amatori. Limba japoneza permite foarte usor constructia acestor versuri, iar incercarea de a concepe un haiku in alta limba decat aceasta este de multe ori dureroasa.
Haiku reprezinta o provocare pentru ca trebuie sa exprimi sentimente sau imagini printr-o formula fixa care nu-ti permite anumite artificii, reprezentand mai mult, dupa parerea mea, o arta matematica.
In acest lucru consta, dupa mine, forta si frumusetea unui poem haiku.
In prezent, in Japonia, sunt cateva milioane de persoane care scriu haiku, majoritatea amatori. Limba japoneza permite foarte usor constructia acestor versuri, iar incercarea de a concepe un haiku in alta limba decat aceasta este de multe ori dureroasa.
Haiku reprezinta o provocare pentru ca trebuie sa exprimi sentimente sau imagini printr-o formula fixa care nu-ti permite anumite artificii, reprezentand mai mult, dupa parerea mea, o arta matematica.
In acest lucru consta, dupa mine, forta si frumusetea unui poem haiku.
miercuri, august 24, 2005
Poezie: De vis...
Ai aparut, iubito,
Din pulbere de stele
Si-ai coborat, razand,
In visurile mele.
Iar eu te-am plasmuit
Din apa si pamant.
Iubito, prea reala,
Pierdusesi ce-aveai sfant.
Si totusi-mi-era dor
Cand te purtam in minte...
Te-am omorat azi noapte.
Acum... e ca-nainte.
Din pulbere de stele
Si-ai coborat, razand,
In visurile mele.
Iar eu te-am plasmuit
Din apa si pamant.
Iubito, prea reala,
Pierdusesi ce-aveai sfant.
Si totusi-mi-era dor
Cand te purtam in minte...
Te-am omorat azi noapte.
Acum... e ca-nainte.
Don't go...
Ma simt din ce in ce mai trist acum cand vara se apropie de sfarsit… Dupa cat am asteptat-o, ea a venit si a trecut asa, pe nesimtite, fara sa ma anunte si pe mine ca e prin preajma. Acum privesc in urma ei ca un prost si nu mai zic nimic. As striga-o eu dar sigur nu ma mai aude…
Trecerea spre iarna nu e grea… Nici dureroasa… Dar e amaruie. Incepi sa amortesti si, intr-un final, uiti ca a mai fost vara. Te obisnuiesti cu zilele acelea din ce in ce mai scurte, cu frigul care sapa in tine trepte de gheata si cu acea culoare palida raspandita in tot ceea ce te inconjoara.
Pana si un tantar ratacit care zboara bezmetic prin camera ma duce cu gandul la vara. Nu-l mai privesc de mult cu ura, simtind in el o parte a mea care se incapataneaza sa traiasca. Sa reziste…
Nu peste mult timp, acea insecta pe care incepusem sa o admir, va cobora sovaitor spre sol in pasi de dans, stingandu-se incet pe podeaua camerei mele.
Trecerea spre iarna nu e grea… Nici dureroasa… Dar e amaruie. Incepi sa amortesti si, intr-un final, uiti ca a mai fost vara. Te obisnuiesti cu zilele acelea din ce in ce mai scurte, cu frigul care sapa in tine trepte de gheata si cu acea culoare palida raspandita in tot ceea ce te inconjoara.
Pana si un tantar ratacit care zboara bezmetic prin camera ma duce cu gandul la vara. Nu-l mai privesc de mult cu ura, simtind in el o parte a mea care se incapataneaza sa traiasca. Sa reziste…
Nu peste mult timp, acea insecta pe care incepusem sa o admir, va cobora sovaitor spre sol in pasi de dans, stingandu-se incet pe podeaua camerei mele.
Pentru mine e deja toamna. Si iarna, dupa cum presupun, nu va mai sta mult la coada.
S-a facut asa tarziu...
Gand
"I question not if thrushes sing,
If roses load the air;
Beyond my heart I need not reach
When all is summer there."
John Vance Cheney
If roses load the air;
Beyond my heart I need not reach
When all is summer there."
John Vance Cheney
luni, august 22, 2005
Poezie: Multumesc
Iti multumesc, iubito, ca existi,
Ca, fara tine, as trai in van,
As fi om trist si printre oameni tristi,
O clipa, pentru mine, ar fi un an.
De vrei sa-mi dai ceva, eu nu cer mult,
Ma multumesc c-un fir de par de-al tau,
O vorba dulce de la tine sa ascult,
Atunci cand sufletul m-apasa rau.
Dar tu existi si asta mi-e de-ajuns,
Si chiar daca nu simti, eu sunt aici.
Ma multumesc sa te privesc pe-ascuns,
Sa-ti urmaresc, in taina, pasii mici.
Ca, fara tine, as trai in van,
As fi om trist si printre oameni tristi,
O clipa, pentru mine, ar fi un an.
De vrei sa-mi dai ceva, eu nu cer mult,
Ma multumesc c-un fir de par de-al tau,
O vorba dulce de la tine sa ascult,
Atunci cand sufletul m-apasa rau.
Dar tu existi si asta mi-e de-ajuns,
Si chiar daca nu simti, eu sunt aici.
Ma multumesc sa te privesc pe-ascuns,
Sa-ti urmaresc, in taina, pasii mici.
Concluzia unei saptamani
Ce am urat…
Terasa Sabina unde “N-avem!” sau altfel: “Mancati ce vrem noi!”.
Fetele de la Penthouse care aproape tot timpul pareau haituite.
Toti surdo-mutii care iti pupau mana pentru 5000.
Aia cu clopotei prinsi de fusta.
Flamingo Boys pentru ca le isterizau pe ale noastre.
Parazitii pentru ca la fiecare “m..e” toti prostii urlau de fericire.
A pentru ca nu ma lasa s-o filmez.
Ala cu tricou de plasa din Azteca.
V pentru ca ma filma cand dormeam.
Viorica din Tulcea pentru ca astepta manele in club de house.
Tropicana pentru ca isi selecta clientii atat de drastic incat nu avea nici unul.
Restaurantele in care mancai ca la mama acasa. “Ba, adica cum, te iei de mama?”
Ski jet-ul, pentru ca 10 minute costau exact cat o croaziera de 12 ore pe Mediterana.
Aia care propovaduiau curatenia pe plaja impartind pliante.
Prietenii pentru ca nu m-au cautat atunci cand m-am pierdut.
Ce-am iubit...
Terasa Sabina unde “N-avem!” sau altfel: “Mancati ce vrem noi!”.
Fetele de la Penthouse care aproape tot timpul pareau haituite.
Toti surdo-mutii care iti pupau mana pentru 5000.
Aia cu clopotei prinsi de fusta.
Flamingo Boys pentru ca le isterizau pe ale noastre.
Parazitii pentru ca la fiecare “m..e” toti prostii urlau de fericire.
A pentru ca nu ma lasa s-o filmez.
Ala cu tricou de plasa din Azteca.
V pentru ca ma filma cand dormeam.
Viorica din Tulcea pentru ca astepta manele in club de house.
Tropicana pentru ca isi selecta clientii atat de drastic incat nu avea nici unul.
Restaurantele in care mancai ca la mama acasa. “Ba, adica cum, te iei de mama?”
Ski jet-ul, pentru ca 10 minute costau exact cat o croaziera de 12 ore pe Mediterana.
Aia care propovaduiau curatenia pe plaja impartind pliante.
Prietenii pentru ca nu m-au cautat atunci cand m-am pierdut.
Ce-am iubit...
Soare. Beck’s. Salata Greceasca. Caiac. Meduze. Armand Van Helden. Valuri. Zgomot. Carribean Twist. Glow stick. Nisip. Noapte. Baccardi Breezer. Azteca. Plaja. Dans. Green Love. Stele. Ring. Red Square. Luna. Perechi. Capuccino. Tineretului. Fly Project. Umbre. Pina Colada. Marlboro. Scoici. Daddy Yankee. DVG.
Prietenii pentru ca m-au lasat sa-i gasesc.
Gand
"The sea pronounces something, over and over, in a hoarse whisper; I cannot quite make it out."
Annie Dillard
Annie Dillard
sâmbătă, august 20, 2005
Parerea mea: Scuzele
Scuzele sunt pentru cei puternici pentru ca numai ei pot rani. Cu asta ma amagesc eu de ceva timp...
Si imi cer scuze pentru aproape orice: Imi cer scuze unui prieten ca am dansat nepermis de aprope cu prietena lui... Imi cer scuze prietenei lui pentru ca el s-a suparat pe ea... Imi cer scuze unor prieteni pentru ca s-au certat intre ei. Imi cer scuze unei tipe pentru ca am vrut sa o sarut cand n-avea chef si imi cer scuze pentru ca n-am facut lucrul asta cand ii venise cheful.
M-am plictisit sa fiu conditionat de altii. M-am plictisit sa le suport fitele si cred ca e timpul sa am propriile mele fite. Nu-mi voi mai cere scuze pentru lucruri pe care nu le fac. Si nici pentru cele pe care le fac premeditat. Voi avea insa tot timpul scuze pentru greselile mele.
Gand
"Apologizing - a very desperate habit - one that is rarely cured. Apology is only egotism wrong side out."
Oliver Wendell Holmes, Sr., The Professor at the Breakfast-Table
Oliver Wendell Holmes, Sr., The Professor at the Breakfast-Table
miercuri, august 17, 2005
Poezie: ...ala
Iubito, te credeam nasoala
Pan' te-am vazut in pielea goala.
Stateai la mare, la nudisti,
Cu marea-n ochii tai cei tristi.
Trageai un fum dintr-o tigara
Simtind din plin ca este vara.
Pan' te-am vazut in pielea goala.
Stateai la mare, la nudisti,
Cu marea-n ochii tai cei tristi.
Trageai un fum dintr-o tigara
Simtind din plin ca este vara.
Iubita mea cu par de smoala,
Ce te-as papa pe burta goala.
The Blue
All I see is blue: blue sea, blue sky, blue eyes. Not necessary in that order. Sometimes I see only the sky, sometimes only the see, but the eyes are always there. They typify the mirror of my own eyes and the soul beyond them it's reflecting everything that I am.
I feel surrounded by blue and it's impossible for me to escape. Actually, I don't realy need escaping. It's nice beeing convicted to this. And I don't care about the chain as long as the chain is blue.
I'll pass that state... but not today!
I feel surrounded by blue and it's impossible for me to escape. Actually, I don't realy need escaping. It's nice beeing convicted to this. And I don't care about the chain as long as the chain is blue.
I'll pass that state... but not today!
joi, august 11, 2005
Poveste: Sad Story
Golanul o privea fix de cateva minute bune. Deodata, calcandu-si pe inima, o aborda:
-Cum se descurca o fata frumoasa ca tine fara muschii mei?
-Ii am pe ai mei! raspunse ea si ii intoarse spatele.
El se apropie de ea si o prinse de mana:
-Hei, papuso!
Ea se zmuci, tipand:
-Lasa-ma!
O prinse de par si… stupoare… ramase cu parul in mana.
-Ce naiba?! Exclama el, observand apoi imediat si mustata stufoasa de pe fata ei.
Ea se legitima pe un glas gros:
-Irinel Genunche, capitan in Politia Capitalei… sub acoperire! si ii puse catusele derbedeului, luandu-l prin surprindere.
Capitanul era mic dar vanjos. Devenise eroul cartierului cu ceva vreme in urma cand rezolvase cu strasnica siguranta o situatie conflictuala care ar fi putut degenera: salvase mâta lu’ tanti Lenuta Barbulea din ghearele javrei lui Nelu Cauciuc. In pofida catorva muscaturi si zgarieturi nesemnificative fusese aplaudat la scena deschisa si obtinuse binemeritatul respect de care se bucura in prezent.
Ii trase cu sete o palma golanului spunandu-i pe un ton ridicat:
-De cand te pandeam, puslama! Cate fete ai necinstit tu…
La un moment dat intrara in scena doi veri primari ai golanului veniti de la tara, din satul Zmucitii Mici, acolo unde renumele lui Genunche nu ajunsese. Erau bine facuti, cu muschi crescuti la munca campului.
Il luara pe eroul nostru pe sus si il trantira de pamant. Irinel scuipa automat guma de mestecat si vreo doi dinti, apoi ii intreba sovaind:
-Baieti, m-ati dat pe mine de sosea sau ati dat cu soseaua-n mine?
Ei, aroganti, nu raspunsera.
Amintindu-si de arma lui cea mai eficienta, se ridica de jos tremurand de furie si scrasni printre dinti:
-Veti muri, cainilor! si arunca bumerangul…
Paradoxal, acesta nu se mai intoarse. In schimb, primi o alta suita de pumni.
Irinel nu mai stia de el. Tot ce stia era ca unu plus unu fac doi, dar nici de asta nu era foarte sigur.
In seara aceea, tarziu, abia ajunse acasa capitanul de politie… Si trist peste firea omeneasca, muri de umilinta.
Sad end.
-Cum se descurca o fata frumoasa ca tine fara muschii mei?
-Ii am pe ai mei! raspunse ea si ii intoarse spatele.
El se apropie de ea si o prinse de mana:
-Hei, papuso!
Ea se zmuci, tipand:
-Lasa-ma!
O prinse de par si… stupoare… ramase cu parul in mana.
-Ce naiba?! Exclama el, observand apoi imediat si mustata stufoasa de pe fata ei.
Ea se legitima pe un glas gros:
-Irinel Genunche, capitan in Politia Capitalei… sub acoperire! si ii puse catusele derbedeului, luandu-l prin surprindere.
Capitanul era mic dar vanjos. Devenise eroul cartierului cu ceva vreme in urma cand rezolvase cu strasnica siguranta o situatie conflictuala care ar fi putut degenera: salvase mâta lu’ tanti Lenuta Barbulea din ghearele javrei lui Nelu Cauciuc. In pofida catorva muscaturi si zgarieturi nesemnificative fusese aplaudat la scena deschisa si obtinuse binemeritatul respect de care se bucura in prezent.
Ii trase cu sete o palma golanului spunandu-i pe un ton ridicat:
-De cand te pandeam, puslama! Cate fete ai necinstit tu…
La un moment dat intrara in scena doi veri primari ai golanului veniti de la tara, din satul Zmucitii Mici, acolo unde renumele lui Genunche nu ajunsese. Erau bine facuti, cu muschi crescuti la munca campului.
Il luara pe eroul nostru pe sus si il trantira de pamant. Irinel scuipa automat guma de mestecat si vreo doi dinti, apoi ii intreba sovaind:
-Baieti, m-ati dat pe mine de sosea sau ati dat cu soseaua-n mine?
Ei, aroganti, nu raspunsera.
Amintindu-si de arma lui cea mai eficienta, se ridica de jos tremurand de furie si scrasni printre dinti:
-Veti muri, cainilor! si arunca bumerangul…
Paradoxal, acesta nu se mai intoarse. In schimb, primi o alta suita de pumni.
Irinel nu mai stia de el. Tot ce stia era ca unu plus unu fac doi, dar nici de asta nu era foarte sigur.
In seara aceea, tarziu, abia ajunse acasa capitanul de politie… Si trist peste firea omeneasca, muri de umilinta.
Sad end.
Parerea mea: Imaginatia
As vorbi despre imaginatie… Pentru ca ea vorbeste cel mai bine despre mine…
Imaginatia este un dar pentru care ar trebui sa multumim la infinit. Ea ne poarta spre acele solutii care nu le gasesti in timpul visului. Imaginatia, as spune eu, este un vis cu concluzie bine determinata. Pentru ca atunci cand visezi si ai posibilitatea de a da o forma visului, nu-ti ramane decat sa te apuci de treaba…
Poti lucra folosind orice unealta, in orice material, si te poti astepta la orice rezultat, care te va satisface mai mult sau mai putin. Va place sa dati cu un fier in piatra? Sculptati! Va place sa murdatiti albul? Pictati! Va place zgomotul? Cantati! Va plac oamenii? Iubiti!
Imaginatia este un dar pentru care ar trebui sa multumim la infinit. Ea ne poarta spre acele solutii care nu le gasesti in timpul visului. Imaginatia, as spune eu, este un vis cu concluzie bine determinata. Pentru ca atunci cand visezi si ai posibilitatea de a da o forma visului, nu-ti ramane decat sa te apuci de treaba…
Poti lucra folosind orice unealta, in orice material, si te poti astepta la orice rezultat, care te va satisface mai mult sau mai putin. Va place sa dati cu un fier in piatra? Sculptati! Va place sa murdatiti albul? Pictati! Va place zgomotul? Cantati! Va plac oamenii? Iubiti!
Imaginatia este cel mai sigur bun pe care il posed. Stiu ca nu mi-l poate fura nimeni. Iar produsele imaginatiei mele sper sa iasa la lumina… Curand!
miercuri, august 10, 2005
Poezie: Nu vreau...
Nu am nevoie nici de soare,
Nici de pamant si nici de mare,
Cu flori, cu pasari n-am ce face,
Nu vreau razboi, nu vreau nici pace,
Nu-mi trebuiesc nici munti, nici ape,
Ci doar ca tu sa-mi fii aproape.
Indiferenta-mi este luna,
Iar noaptea, ziua mi-e tot una,
Nu cer nici mila, nici putere,
Nu vreau placere sau durere,
Nici oameni veseli si nici tristi,
Atata timp cat tu existi.
Nici de pamant si nici de mare,
Cu flori, cu pasari n-am ce face,
Nu vreau razboi, nu vreau nici pace,
Nu-mi trebuiesc nici munti, nici ape,
Ci doar ca tu sa-mi fii aproape.
Indiferenta-mi este luna,
Iar noaptea, ziua mi-e tot una,
Nu cer nici mila, nici putere,
Nu vreau placere sau durere,
Nici oameni veseli si nici tristi,
Atata timp cat tu existi.
Parerea mea: Frumusetea
Vad tot mai multe femei urate care cumpara de la Beauty Shop-uri, se intretin la Beauty Saloane si citesc Beauty Magazines. Pentru ce? Au impresia oare ca, daca se ascund in spatele unei tone de farduri, vor pacali pe cineva? Apropo, 80% dintre femei folosesc farduri. Asta ce inseamna? Ca 80 % dintre ele au ceva de “corectat”?
Barbatii, in schimb sunt nesimtiti. Ei n-au nici o treaba cu felul in care arata iar daca vreunul dintre ei se ingrijeste cat de cat, ceilalti il vad ca pe o “papusica”.
Sincer, as vrea sa vad si eu barbati preocupati de unghiile lor, de felul in care miros, de modul in care isi aranjeaza parul, de hainele pe care le poarta.
Romanii sunt undeva la limita de jos a decentei. Am o foarte mare ciuda pe ei pentru ca nu reusesc sa invete ce inseamna civilizatia. M-am plictisit sa intalnesc pe strada oameni urati. Ideal ar fi sa umblam toti in pielea goala pentru ca atunci, in loc sa ne acoperim defectele, am incerca sa le corectam.
E atat de simplu acum, pentru o persoana urata care dispune si de anumite fonduri, sa se transforme peste noapte din hipopotam in flamingo, dar pe de alta parte prea complicat pentru aceeasi persoana sa se intretina prin forte proprii, prin miscare si alimentatie sanatoasa.
Traiasca implanturile, liposuctia si liftingurile! Traiasca chirurgia plastica! In viitorul apropiat aceasta o sa ne transforme atat de mult incat n-o sa mai aratam a oameni. O sa avem montati ochi de pisica, oglinzi retrovizoare si procesoare Pentium N care ne vor tine loc de creier.
Barbatii, in schimb sunt nesimtiti. Ei n-au nici o treaba cu felul in care arata iar daca vreunul dintre ei se ingrijeste cat de cat, ceilalti il vad ca pe o “papusica”.
Sincer, as vrea sa vad si eu barbati preocupati de unghiile lor, de felul in care miros, de modul in care isi aranjeaza parul, de hainele pe care le poarta.
Romanii sunt undeva la limita de jos a decentei. Am o foarte mare ciuda pe ei pentru ca nu reusesc sa invete ce inseamna civilizatia. M-am plictisit sa intalnesc pe strada oameni urati. Ideal ar fi sa umblam toti in pielea goala pentru ca atunci, in loc sa ne acoperim defectele, am incerca sa le corectam.
E atat de simplu acum, pentru o persoana urata care dispune si de anumite fonduri, sa se transforme peste noapte din hipopotam in flamingo, dar pe de alta parte prea complicat pentru aceeasi persoana sa se intretina prin forte proprii, prin miscare si alimentatie sanatoasa.
Traiasca implanturile, liposuctia si liftingurile! Traiasca chirurgia plastica! In viitorul apropiat aceasta o sa ne transforme atat de mult incat n-o sa mai aratam a oameni. O sa avem montati ochi de pisica, oglinzi retrovizoare si procesoare Pentium N care ne vor tine loc de creier.
Frumusetea este un ideal absurd pentru multi, pe care acestia nu-l vor atinge niciodata. Din nesimtire…
Gand
"I'm tired of all this nonsense about beauty being only skin-deep. That's deep enough. What do you want - an adorable pancreas?"
Jean Kerr
Jean Kerr
marți, august 09, 2005
Poveste: Tiganii (continuare)
Venise iarna si peste sat, saraca in zapada dar destul de friguroasa.
Acum Lumina era portocalie in cap. Una din doua: ori nu se mai purta blondul, ori gresise culoarea.
Bataile incetasera… Florin era la puscarie pentru ca furase un pat.
Il plangea Lumina tot timpul, ba pe la barul din tiganie, ba pe la carciuma din centrul satului… Asta cand avea bani.
In amintirea lui, sau mai mult de foame, mergea singura la balta. Facea o copca si dadea la peste. Nu prindea nimic… Ofta intr-una Lumina dupa tigan si dupa… prostovolul lui. Asa e dragostea…
Nicu, pe de alta parte, o ducea bine. Vanduse un copil. Cel putin asa spunea lumea…
Cui il vanduse, nu se stie. Important e ca avusese bani sa-si ia casetofon… Si porc de Craciun… Il alinta “Boxeru” pentru ca ii aducea aminte de tineretea lui. Il tinea in antreu. Ce drag ii mai era de el…
Dar nu avu parte de animal… Dupa ce, aproape o saptamana, stransese de prin gunoaiele Bucurestiului pentru al hrani, intr-o noapte, porcul disparu… Ori iesise afara din casa si scapase din curte prin gardul fara uluci, ori il furase cineva…
Nicu innebunise. Cauta prin tot satul, intreband in stanga si-n dreapta. Nimeni nu auzise de “Boxeru”, ba unii chiar faceau si misto de el. Asa se lua la bataie si cu Aurel, varu-sau din Tiganie, care il intrebase in gluma:
-Ce, Nicule, n-ai mai rezistat pana la Craciun si l-ai mancat de viu?
Dar Nicu nu avea chef de glume… Ajunse tarziu acasa, beat mort si pus pe harta. Calare pe bicicleta, isi alerga copiii prin curte, injurandu-i si afurisindu-i de mama focului… Ei purtau vina pentru fuga porcului...
Pedaland nervos in zig-zag, pilit cum era, cazu de pe bicicleta in noroi. Si acolo ramase… Intins pe jos, respirand nervos, Nicu se jura ca pana la Craciunul viitor o sa-si vanda toti copii si o sa-si ia, nu unul, ci o turma de porci…
Acum Lumina era portocalie in cap. Una din doua: ori nu se mai purta blondul, ori gresise culoarea.
Bataile incetasera… Florin era la puscarie pentru ca furase un pat.
Il plangea Lumina tot timpul, ba pe la barul din tiganie, ba pe la carciuma din centrul satului… Asta cand avea bani.
In amintirea lui, sau mai mult de foame, mergea singura la balta. Facea o copca si dadea la peste. Nu prindea nimic… Ofta intr-una Lumina dupa tigan si dupa… prostovolul lui. Asa e dragostea…
Nicu, pe de alta parte, o ducea bine. Vanduse un copil. Cel putin asa spunea lumea…
Cui il vanduse, nu se stie. Important e ca avusese bani sa-si ia casetofon… Si porc de Craciun… Il alinta “Boxeru” pentru ca ii aducea aminte de tineretea lui. Il tinea in antreu. Ce drag ii mai era de el…
Dar nu avu parte de animal… Dupa ce, aproape o saptamana, stransese de prin gunoaiele Bucurestiului pentru al hrani, intr-o noapte, porcul disparu… Ori iesise afara din casa si scapase din curte prin gardul fara uluci, ori il furase cineva…
Nicu innebunise. Cauta prin tot satul, intreband in stanga si-n dreapta. Nimeni nu auzise de “Boxeru”, ba unii chiar faceau si misto de el. Asa se lua la bataie si cu Aurel, varu-sau din Tiganie, care il intrebase in gluma:
-Ce, Nicule, n-ai mai rezistat pana la Craciun si l-ai mancat de viu?
Dar Nicu nu avea chef de glume… Ajunse tarziu acasa, beat mort si pus pe harta. Calare pe bicicleta, isi alerga copiii prin curte, injurandu-i si afurisindu-i de mama focului… Ei purtau vina pentru fuga porcului...
Pedaland nervos in zig-zag, pilit cum era, cazu de pe bicicleta in noroi. Si acolo ramase… Intins pe jos, respirand nervos, Nicu se jura ca pana la Craciunul viitor o sa-si vanda toti copii si o sa-si ia, nu unul, ci o turma de porci…
Amintire: Cum am inceput eu sa fumez
Aveam 6 ani cand am fumat prima data. Tin minte pentru ca m-au prins ai mei si o bataie ca aia nu se uita niciodata.
Ma jucam cu niste colegi de gradinita, o fetita si un baietel al caror nume l-am uitat demult…
Alergam bezmetici toata ziua, iar la un moment dat, in acea zi fatidica de vara, “ne-am impiedicat” de un chibrit aproape plin… 47 bete! Si ce poti face cu asa ceva? Bineinteles, poti aprinde tigari…
Am cules de pe jos si am bagat in san cate chistoace puteam duce si ne-am refugiat dupa un bloc pentru a ne putea delecta pe-ndelete cu aceasta placere rezervata numai adultilor…
Sa fi vazut fata tatalui meu cand, dupa vreo doua ore de cautari prin imprejurimi, m-a gasit sufland in tigara. Da, pe bune, eram atat de batut in cap incat n-aveam idee ca tigara se trage in piept si suflam in ea de mama focului, mirandu-ma ca se stinge. Cred ca a fost singura data cand tatal meu m-a altoit, dar mi-a servit o doza asa de concentrata ca mi-a ajuns pentru toata copilaria…
Tot pe la acea varsta, un unchi de-al meu ma imbia tot timpul cu asemenea delicatesuri… “Vrei ma sa tragi si tu un fum?” Iar eu raspundeam: “Mhmm!” In mintea mea, acel “rendez-vous avec une cigare” capata conotatii senzuale. In timp ce unchimiu intindea spre mine obiectul interzis, eu imi tuguiam buzele si inchideam ochii de parca asteptam venirea primului sarut. Mai mereu, palma mamei mele ajungea prima… Pleosc!
Ma jucam cu niste colegi de gradinita, o fetita si un baietel al caror nume l-am uitat demult…
Alergam bezmetici toata ziua, iar la un moment dat, in acea zi fatidica de vara, “ne-am impiedicat” de un chibrit aproape plin… 47 bete! Si ce poti face cu asa ceva? Bineinteles, poti aprinde tigari…
Am cules de pe jos si am bagat in san cate chistoace puteam duce si ne-am refugiat dupa un bloc pentru a ne putea delecta pe-ndelete cu aceasta placere rezervata numai adultilor…
Sa fi vazut fata tatalui meu cand, dupa vreo doua ore de cautari prin imprejurimi, m-a gasit sufland in tigara. Da, pe bune, eram atat de batut in cap incat n-aveam idee ca tigara se trage in piept si suflam in ea de mama focului, mirandu-ma ca se stinge. Cred ca a fost singura data cand tatal meu m-a altoit, dar mi-a servit o doza asa de concentrata ca mi-a ajuns pentru toata copilaria…
Tot pe la acea varsta, un unchi de-al meu ma imbia tot timpul cu asemenea delicatesuri… “Vrei ma sa tragi si tu un fum?” Iar eu raspundeam: “Mhmm!” In mintea mea, acel “rendez-vous avec une cigare” capata conotatii senzuale. In timp ce unchimiu intindea spre mine obiectul interzis, eu imi tuguiam buzele si inchideam ochii de parca asteptam venirea primului sarut. Mai mereu, palma mamei mele ajungea prima… Pleosc!
Asta e numai una dintre belelele copilariei… N-am sa va spun acum ce-am patit cand, pe la vreo 10 ani, m-au prins ai mei cu prezervative…
Gand
"I'm glad I don't have to explain to a man from Mars why each day I set fire to dozens of little pieces of paper, and put them in my mouth."
Mignon McLaughlin, The Second Neurotic's Notebook, 1966
Mignon McLaughlin, The Second Neurotic's Notebook, 1966
luni, august 08, 2005
Poveste: Tiganii
Florin era inalt si slabanog. Frate-sau, Nicu, mai marunt, compensa diferenta de inaltime printr-o burta de toata frumusetea. Amandoi erau teroarea baltii…
Dupa-amiaza, cand soarele isi mai domolea vapaia, ii vedeai coborand in vale la fantana, urmati indeaproape de puradei care topaiau ca apucati de streche, purtand cu fala unditele de trestie. Cel mare era Giani, urmatorul in ordinea varstei Ion, al treilea Jean si ultimul, cracanat pentru ca nu-l tinuse masa in scutece, Giovani. Stau si ma minunez… De unde naiba atata inspiratie pe tigani?
Cum veneau, se asezau in capul baltii, langa calea ferata, desfaceau betele si o sticla de vodca proasta si dadeau la peste. Daca prindeau ceva, mai luau o vodca pe datorie de la Tanta, si in seara aia era sarbatoare in casa lor. Daca nu… o bateau pe Lumina.
Cine era Lumina? Lumina era femeia lui Florin. Si ce femeie! De un timp se vopsise blonda. Tot de pe atunci se intetisera si bataile. Se pare ca pe Florin il irita culoarea la culme.
Tiganul nu se sfia sa o bata chiar acolo pe garla. Si o batea… Daca prostovolul era bun pentru pesti, atunci era destul de bun si pentru saraca Lumina. Tipa femeia ca din gura de sarpe…
Din cand in cand, se mai trezea frate-sau spunandu-i:
-Ba, Florine, las-o ma naibii, ca-ti trage la undita!
Dar pe Florin, asta parca il intarata si mai mult:
-Vezi fa, din cauza ta am pierdut si pestele! Si continua mai abitir sa dea in Lumina.
Cand se impacau, o lua si o ducea la Bucuresti unde o punea sa cerseasca. Sa mai scoata si ea un ban… Ca tot omul munceste.
Si vorba aia, meseria e bratara de aur. Sau de metal ordinar, in cazul lui Florin, atunci cand muncea pentru stat vreo jumatate de an… La Jilava sau la Balanoaia. Ca sa-si ramburseze si el “impozitele”, cum ii placea sa spuna.
Sa vezi ce-i mai turuia gura cand venea de la parnaie… Ca se respecta pana si acolo… Ca fuma numai “bune”, adica d-alea cu filtru, ca avea in fiecare zi carne, vodca si dulceata, ca primea de la Lumina… Si cate si mai cate…
Si de bine ce-i pria intoarcerea acasa, se apuca din nou de blestematii. Ba fura o gasca, ba un porc, ba niste cherestea. Sa aiba si el papica si lemne de foc la iarna. Omul, ce-i drept, strangator si gospodar… Dar cam nervos din fire.
Dupa-amiaza, cand soarele isi mai domolea vapaia, ii vedeai coborand in vale la fantana, urmati indeaproape de puradei care topaiau ca apucati de streche, purtand cu fala unditele de trestie. Cel mare era Giani, urmatorul in ordinea varstei Ion, al treilea Jean si ultimul, cracanat pentru ca nu-l tinuse masa in scutece, Giovani. Stau si ma minunez… De unde naiba atata inspiratie pe tigani?
Cum veneau, se asezau in capul baltii, langa calea ferata, desfaceau betele si o sticla de vodca proasta si dadeau la peste. Daca prindeau ceva, mai luau o vodca pe datorie de la Tanta, si in seara aia era sarbatoare in casa lor. Daca nu… o bateau pe Lumina.
Cine era Lumina? Lumina era femeia lui Florin. Si ce femeie! De un timp se vopsise blonda. Tot de pe atunci se intetisera si bataile. Se pare ca pe Florin il irita culoarea la culme.
Tiganul nu se sfia sa o bata chiar acolo pe garla. Si o batea… Daca prostovolul era bun pentru pesti, atunci era destul de bun si pentru saraca Lumina. Tipa femeia ca din gura de sarpe…
Din cand in cand, se mai trezea frate-sau spunandu-i:
-Ba, Florine, las-o ma naibii, ca-ti trage la undita!
Dar pe Florin, asta parca il intarata si mai mult:
-Vezi fa, din cauza ta am pierdut si pestele! Si continua mai abitir sa dea in Lumina.
Cand se impacau, o lua si o ducea la Bucuresti unde o punea sa cerseasca. Sa mai scoata si ea un ban… Ca tot omul munceste.
Si vorba aia, meseria e bratara de aur. Sau de metal ordinar, in cazul lui Florin, atunci cand muncea pentru stat vreo jumatate de an… La Jilava sau la Balanoaia. Ca sa-si ramburseze si el “impozitele”, cum ii placea sa spuna.
Sa vezi ce-i mai turuia gura cand venea de la parnaie… Ca se respecta pana si acolo… Ca fuma numai “bune”, adica d-alea cu filtru, ca avea in fiecare zi carne, vodca si dulceata, ca primea de la Lumina… Si cate si mai cate…
Si de bine ce-i pria intoarcerea acasa, se apuca din nou de blestematii. Ba fura o gasca, ba un porc, ba niste cherestea. Sa aiba si el papica si lemne de foc la iarna. Omul, ce-i drept, strangator si gospodar… Dar cam nervos din fire.
Bine, ca nu poti sa-l acuzi numai pe el… Nici Lumina nu era usa de biserica. Stia ea cum sa-i raspunda la “Taci, fa!” ca sa se faca iubita… Stia prea bine cum sa puna sare si piper in conversatie:
-Sa faci spume la gura si sa mori calcat de tren, fira-ai tu al naibii sa fii!
Dupa atata chin, Lumina tot nu cuteza sa-l paraseasca pe Florin. De, era omul ei… La bine si la rau… Pana cand moartea avea sa-i desparta. Cat de curand…
-Sa faci spume la gura si sa mori calcat de tren, fira-ai tu al naibii sa fii!
Dupa atata chin, Lumina tot nu cuteza sa-l paraseasca pe Florin. De, era omul ei… La bine si la rau… Pana cand moartea avea sa-i desparta. Cat de curand…
Parerea mea: Eu
Bineinteles ca, vorbind despre mine, voi fi cat se poate de subiectiv. Mai mult, voi incerca sa dau o perfecta dovada de egocentrism in construirea autoportretului meu. Nici n-as putea face altfel, pentru ca propria mea persoana e in discutie... Logic, nu?
In esenta, am tot timpul impresia ca sunt un om bun. Nu fac rau premeditat, iar atunci cand gresesc, trebuie, intr-un fel sau altul, sa-mi repar greseala. Nu suport sa raman dator, nu suport sa fiu inteles gresit si nu suport parerile despre mine nascute din ignoranta sau in urma unei judecati superficiale. Pe de alta parte, stiu ca putini ma cunosc, probabil chiar mai putini decat am eu impresia. Adevarul este ca nici eu nu-i ajut. Desi vorbesc mult, sunt foarte selectiv cu informatiile pe care le furnizez si, desi par ca spun totul, sunt foarte sec de multe ori cand vorbesc despre mine. Dovada e prezenta undeva pe aici…
In esenta, am tot timpul impresia ca sunt un om bun. Nu fac rau premeditat, iar atunci cand gresesc, trebuie, intr-un fel sau altul, sa-mi repar greseala. Nu suport sa raman dator, nu suport sa fiu inteles gresit si nu suport parerile despre mine nascute din ignoranta sau in urma unei judecati superficiale. Pe de alta parte, stiu ca putini ma cunosc, probabil chiar mai putini decat am eu impresia. Adevarul este ca nici eu nu-i ajut. Desi vorbesc mult, sunt foarte selectiv cu informatiile pe care le furnizez si, desi par ca spun totul, sunt foarte sec de multe ori cand vorbesc despre mine. Dovada e prezenta undeva pe aici…
Un lucru care ma caracterizeaza: De multe ori, sunt suficient de fals in ceea ce spun incat sa nu am regrete ca mint. Pentru ca nu suport minciuna de nici un fel. Dar imi place, de obicei, sa ocolesc adevarul. Pentru multi asta inseamna unul si acelasi lucru… Mie imi place insa acest compromis modern care imi da posibilitatea sa spun lucrurile intr-un mod frumos. Ce ne-am face altfel fara putina amagire?
Am foarte multa incredere in mine datorita faptului ca sunt un om destept. Puteti foarte bine sa ma contraziceti, dar nu fiti rai doar de dragul de-a fi rai. Si totusi, fiecare lucru in care ai incredere deplina, te tradeaza cel putin o data in viata doar pentru ati reaminti ca esti om. Si sunt foarte putine lucruri in viata asta de care poti fi sigur. Eu sunt sigur de mine iar, atunci cand alunec, gasesc repede ceva de care sa ma prind. Sau pe cineva… Pentru ca, in mare parte, traiesc prin intermediul celor apropiati mie.
De obicei, oscilez intre doua stari: iubire si indiferenta, stari antagonice si semipermanente. Ura, sentimentul pe care l-am lasat deoparte si care, paradoxal, ar putea sa faca din mine un om mai bun, apare rar si trece imediat. In schimb, cand am o pasiune, indiferent de natura ei, tind sa fac totul pentru a o maximiza. Nu conteaza cat investesc sau cat primesc in schimb. Atata timp cat exista o pasiune, ma simt dator sa o intretin, repet, doar pentru simplul fapt ca aceasta exista… Pe de alta parte, starile de indiferenta prin care trec imi trezesc regrete si, intr-un final, acestea concluzioneaza inevitabil tot in iubire. Pentru ca incerc sa recuperez, de multe ori, timpul acesta petrecut in indiferenta, printr-un interes exacerbat, dar nu mai putin sincer, aratat lucrurilor la care tin.
Am foarte multa incredere in mine datorita faptului ca sunt un om destept. Puteti foarte bine sa ma contraziceti, dar nu fiti rai doar de dragul de-a fi rai. Si totusi, fiecare lucru in care ai incredere deplina, te tradeaza cel putin o data in viata doar pentru ati reaminti ca esti om. Si sunt foarte putine lucruri in viata asta de care poti fi sigur. Eu sunt sigur de mine iar, atunci cand alunec, gasesc repede ceva de care sa ma prind. Sau pe cineva… Pentru ca, in mare parte, traiesc prin intermediul celor apropiati mie.
De obicei, oscilez intre doua stari: iubire si indiferenta, stari antagonice si semipermanente. Ura, sentimentul pe care l-am lasat deoparte si care, paradoxal, ar putea sa faca din mine un om mai bun, apare rar si trece imediat. In schimb, cand am o pasiune, indiferent de natura ei, tind sa fac totul pentru a o maximiza. Nu conteaza cat investesc sau cat primesc in schimb. Atata timp cat exista o pasiune, ma simt dator sa o intretin, repet, doar pentru simplul fapt ca aceasta exista… Pe de alta parte, starile de indiferenta prin care trec imi trezesc regrete si, intr-un final, acestea concluzioneaza inevitabil tot in iubire. Pentru ca incerc sa recuperez, de multe ori, timpul acesta petrecut in indiferenta, printr-un interes exacerbat, dar nu mai putin sincer, aratat lucrurilor la care tin.
Sunt relativ pentru ca, daca as fi constant in tot ceea ce fac, as fi plictisitor. Nu as mai fi eu. Intradevar am multe masti, dar fiecare este creata pentru cineva anume si nici una nu a fost creata pentru a-mi ascunde fata, ci numai pentru a fi o adaptare la celalalt si o dovada a faptului ca-l inteleg.
Desi ma astept sa nu intelegeti mare lucru din ce am spus mai sus, trebuie sa-mi iau si o masura de precautie… Pentru ca fiecare “marturisire” de acest fel duce cu gandul la o suma de complexe. E, va anunt ca eu am foarte putine. Iar daca voi stiti mai multe… Sunt sigur ca nu le-ati spune aici.
Gand
"It is better to be hated for what you are than to be loved for something you are not."
Andre Gide
Andre Gide
sâmbătă, august 06, 2005
Poezie: In urma ta
Iubit-o, te-am pierdut azi dimineata.
Ai disparut tinandu-te de noapte
Si m-ai lasat tembel, cu barba-n lapte,
Manjit de-a-ntregul cu dulceata.
Tu ai plecat si m-ai lasat privind
In urma ta, cu ochii plini de dor.
Iubito, de te prind, eu te omor,
Si crede-ma, am sa te prind.
Mai ai o sansa: sa te-ntorci acum.
Priveste-n urma, hai, ramai cu mine.
Va fi ca inainte, chiar mai bine.
Te rog, de vrei, opreste-te din drum.
Iar daca nu, ma vad sortit sa duc
O viata-n cautare si tristete.
Pe tine, idealul meu de frumusete,
Te voi urma ca un nauc.
Ai disparut tinandu-te de noapte
Si m-ai lasat tembel, cu barba-n lapte,
Manjit de-a-ntregul cu dulceata.
Tu ai plecat si m-ai lasat privind
In urma ta, cu ochii plini de dor.
Iubito, de te prind, eu te omor,
Si crede-ma, am sa te prind.
Mai ai o sansa: sa te-ntorci acum.
Priveste-n urma, hai, ramai cu mine.
Va fi ca inainte, chiar mai bine.
Te rog, de vrei, opreste-te din drum.
Iar daca nu, ma vad sortit sa duc
O viata-n cautare si tristete.
Pe tine, idealul meu de frumusete,
Te voi urma ca un nauc.
Parerea mea: Prietenii
De ce avem nevoie de prieteni? Pai, eu cred ca asta e partea frumoasa a societatii. Daca tot trebuie sa traim impreuna, macar sa impartim niste sentimente frumoase unii cu altii.
Eu am nevoie de prieteni atunci cand am ceva de spus si caut un public care se implica. Un public pe care sa-l cunosc si care sa ma cunoasca. Si pe care il pot asculta, la randul meu, fara sa fiu indiferent.
Am mai gresit cateodata fata de prieteni... Nu am fost atat de sincer pe cat trebuia sa fiu dar am mintit stiind ca ma vor prinde. Si asta a fost sansa mea de a ma corecta...
Prietenii sunt niste ziduri care te sprijina atunci cand incerci sa te ridici, care te baga in joc atunci cand esti prea singur si ai impresia ca nu depinzi de nimeni, si pe care ii provoci la lupta doar de dragul de a te lasa invins.
Astea sunt o parte din paradoxurile prieteniei... Sa ai nevoie de prieteni care sa aiba nevoie de tine.
Eu am nevoie de prieteni atunci cand am ceva de spus si caut un public care se implica. Un public pe care sa-l cunosc si care sa ma cunoasca. Si pe care il pot asculta, la randul meu, fara sa fiu indiferent.
Am mai gresit cateodata fata de prieteni... Nu am fost atat de sincer pe cat trebuia sa fiu dar am mintit stiind ca ma vor prinde. Si asta a fost sansa mea de a ma corecta...
Prietenii sunt niste ziduri care te sprijina atunci cand incerci sa te ridici, care te baga in joc atunci cand esti prea singur si ai impresia ca nu depinzi de nimeni, si pe care ii provoci la lupta doar de dragul de a te lasa invins.
Astea sunt o parte din paradoxurile prieteniei... Sa ai nevoie de prieteni care sa aiba nevoie de tine.
Gand
"When we honestly ask ourselves which person in our lives mean the most to us, we often find that it is those who, instead of giving advice, solutions, or cures, have chosen rather to share our pain and touch our wounds with a warm and tender hand. The friend who can be silent with us in a moment of despair or confusion, who can stay with us in an hour of grief and bereavement, who can tolerate not knowing, not curing, not healing and face with us the reality of our powerlessness, that is a friend who cares."
Henri Nouwen
Henri Nouwen
vineri, august 05, 2005
Poezie: Ganduri
Cand noaptea-ncepe iar de garda
Si intunericul sa arda,
Cand luna iese la plimbare
Si stelele devin amare,
Cand somnul mi-am pierdut de mult,
Incep tacerea sa ascult.
Cand gandurile-mi sapa-n creier,
Le iau pe rand, incet le treier,
Le rup, le sfaram, le sufoc,
Le dau prin apa si prin foc,
Usor de tot le scot din minte,
Pe foaia alba, in cuvinte.
Si intunericul sa arda,
Cand luna iese la plimbare
Si stelele devin amare,
Cand somnul mi-am pierdut de mult,
Incep tacerea sa ascult.
Cand gandurile-mi sapa-n creier,
Le iau pe rand, incet le treier,
Le rup, le sfaram, le sufoc,
Le dau prin apa si prin foc,
Usor de tot le scot din minte,
Pe foaia alba, in cuvinte.
Parerea mea: Barbatii
Da, este vorba despre un fel de autocritica! M-a pus naiba sa-mi dau cu parerea despre femei iar acum sunt obligat, in revansa, sa fac acelasi lucru despre barbati.
Noi, barbatii...
- Suntem in stare sa facem fata acelor situatii tensionate pe care le creem tot noi.
- Ne-am nascut sa combatem si sa primim replica, iar cand nu mai avem cuvinte, gasim destui muschi pentru a ne incorda.
- Noaptea, pe strada, cand trecem unul pe langa altul, ne privim cu teama de parca fiecare asteapta ca celalalt sa scoata un cutit, numai pentru ca ne stim capabili de asa ceva.
- Desi stim sa mergem pe bicicleta, avem boala sa cadem non-stop.
- La batranete devenim intelepti dar tot atunci incepem sa uitam.
- Ne intrecem unul pe altul si pierdem toti.
- Planuim sa cucerim lumea dar ne apuca lenea.
- Ne simtim amenintati unul de altul si, de aceea, iubim femeile.
- Din noi se nasc geniile dar si criminalii.
Si totusi, ca sa te definesti ca barbat, trebuie sa ai, ca termen de comparatie, femeia. Nu poti scapa de asta. Pentru ca din ea vii si tot la ea te intorci. Inexorabil.
Gand
"God gave us all a penis and a brain, but only enough blood to run one at a time."
Robin Williams
Robin Williams
joi, august 04, 2005
Poezie: Metamorfoza
Mi-a crescut in frunte-un plop!
Mai, ce chestie, mi-am spus.
Hai acuma sa-l dezgrop,
Sa-l plantez in crestet, sus.
Cum stateam cu capu-n palme,
Am simtit ceva pe spate.
Un mic tei crescuse-acolo.
Vai, dar asta nu se poate!
Stau mirat, privesc aiurea
Si vad cum dispar ca om,
Ma acopera padurea,
Ram cu ram si pom cu pom…
Mai, ce chestie, mi-am spus.
Hai acuma sa-l dezgrop,
Sa-l plantez in crestet, sus.
Cum stateam cu capu-n palme,
Am simtit ceva pe spate.
Un mic tei crescuse-acolo.
Vai, dar asta nu se poate!
Stau mirat, privesc aiurea
Si vad cum dispar ca om,
Ma acopera padurea,
Ram cu ram si pom cu pom…
Parerea mea: Fericirea
Iar am gasit azi fericirea intr-un rasarit de soare… Si ma gandeam sa spun: Ce putin imi trebuie ca sa fiu fericit! Dar m-am oprit la timp. Am realizat cat efort ii trebuie soarelui pentru a se ridica pe bolta… Si cat ii trebuie pentru a cobori din nou in bezna.
E o metafora, bineinteles… Dar, daca el s-a chinuit atatea miliarde de dimineti sa ne lumineze trairea, de ce n-am putea spune ca efortul lui ne innobileaza? De ce nu i-am multumi?
Cat despre reteta fericirii… Pai, se iau si se amesteca toate sentimentele frumoase, dar asta numai dupa ce le-ai cunoscut pe cele urate. Rezultatul trebuie sa arate ca acel rasarit de soare de care vorbeam mai sus, sa miroasa ca o prajitura de piersici bine coapta, sa sune cum suna picaturile de ploaie atunci cand se sparg pe acoperis, iar la atingere, sa aiba finetea unei petale de trandafir. Si, mai presus de toate, trebuie sa fie dulce ca mierea proaspata de salcam. Asta-i reteta mea… Dar nu-i obligatorie… Condimentati-o cum doriti… Dupa gust.
E o metafora, bineinteles… Dar, daca el s-a chinuit atatea miliarde de dimineti sa ne lumineze trairea, de ce n-am putea spune ca efortul lui ne innobileaza? De ce nu i-am multumi?
Cat despre reteta fericirii… Pai, se iau si se amesteca toate sentimentele frumoase, dar asta numai dupa ce le-ai cunoscut pe cele urate. Rezultatul trebuie sa arate ca acel rasarit de soare de care vorbeam mai sus, sa miroasa ca o prajitura de piersici bine coapta, sa sune cum suna picaturile de ploaie atunci cand se sparg pe acoperis, iar la atingere, sa aiba finetea unei petale de trandafir. Si, mai presus de toate, trebuie sa fie dulce ca mierea proaspata de salcam. Asta-i reteta mea… Dar nu-i obligatorie… Condimentati-o cum doriti… Dupa gust.
Gand
"Happiness is like a butterfly which, when pursued, is always beyond our grasp, but, if you will sit down quietly, may alight upon you."
Nathaniel Hawthorne
Nathaniel Hawthorne
miercuri, august 03, 2005
Poveste: Gradinarul
“O, Doamne, ce zi perfecta pentru gradinarit!” exclama Temo Ar pasind in lume…
Culorile calde ale diminetii ii luminau chipul incantat de atata frumusete, in timp ce insusi soarele, stapanul cerului, ii deschidea in fata carari de lumina. Albastrul seninului oglindea pacea din sufletul lui…
Calcand pe aleile serpuitoare ale gradinii, Temo Ar inspira puternic, din cand in cand, incercand sa guste parfumul fiecarei flori abia nascute din roua diminetii. Auzul sau fin descoperea in frunzisul copacilor batrani o multime de sunete melodioase, aduse de bataia vantului, care ii induiosau inima cu acordurile lor timide.
Pe rand, incepu sa treaca in revista florile lui dragi. Privi spre stanga unde cresteau lalelele, imbobocite pentru prima data in acea primavara, urmate indeaproape de zambile si viorele. Micsunelele si ghioceii rasareau din iarba parca pentru a-l intimpina cu salutul lor. Garofitele si trandafirii pareau sa astepte dezmierdarea gradinarului ca pe o picatura de apa la radacina, iar liliacul isi raspandea parfumul ametitor catre marginile gradinii, incercand sa puna stapanire in totalitate pe simtul lui olfactiv.
In dreapta sa, un cactus salbatic inflorise pentru un scurt moment binecuvantat. Din trupul lui tepos se aprinsese o flacara rosie, care il imbogatea nespus, transformandu-l usor in vedeta gradinii. Temo Ar petrecu mai mult timp cu el, stiind mult prea bine ca gloria este efemera. Il sapa cu grija la radacina. Il uda, dar numai un pic, cam atat cat se uda cactusii…
Cand termina, privi in jur…
Ceva nu se potrivea in acest tablou zugravit de mana Domnului… Undeva, in marginea gradinii, abia mai respira o floricica. Era o petunie bolnava care incepuse sa-si piarda culoarea inca din ziua trecuta. Aproape uscata, se chircise treptat in umbra unui batran maces, implorand mila oricui ar fi trecut pe acolo.
Gradinarul se indrepta spre ea cu pasul sau leganat, in timp ce florile isi intorceau petalele spre el, urmarindu-l ingrijorate. Unde se ducea? Ce urma sa faca?
Temo Ar se apleca asupra petuniei si incepu sa o mangaie delicat, iar din ochi pornira sa-i curga lacrimi mari si calde. Sub atingerea lui, floricica tremura strabatuta de un fior inexplicabil. Cu o ultima fortare, ridica petalele spre gradinar, parca privind in ochii lui albastri acum tulburati de plans, incercand sa implore mila. Dar gradinarul stia cel mai bine ce trebuie facut intr-o asemenea situatie…
Se aseza in genunchi in fata ei si, cu o mana sigura de aceasta data, o scoase din tarana. Un sunet stins de pamant dislocat insoti trecerea in nefiinta a petuniei…
O data treaba terminata, gradinarul se ridica si porni mai departe pe cararile gradinii, fluierand o melodie vesela care avea sa-l tina binedispus pana spre seara…
In urma lui florile suspinau incet, strabatute de o tristete relativa:
“Temo Ar, Temo Ar, Te…”
Culorile calde ale diminetii ii luminau chipul incantat de atata frumusete, in timp ce insusi soarele, stapanul cerului, ii deschidea in fata carari de lumina. Albastrul seninului oglindea pacea din sufletul lui…
Calcand pe aleile serpuitoare ale gradinii, Temo Ar inspira puternic, din cand in cand, incercand sa guste parfumul fiecarei flori abia nascute din roua diminetii. Auzul sau fin descoperea in frunzisul copacilor batrani o multime de sunete melodioase, aduse de bataia vantului, care ii induiosau inima cu acordurile lor timide.
Pe rand, incepu sa treaca in revista florile lui dragi. Privi spre stanga unde cresteau lalelele, imbobocite pentru prima data in acea primavara, urmate indeaproape de zambile si viorele. Micsunelele si ghioceii rasareau din iarba parca pentru a-l intimpina cu salutul lor. Garofitele si trandafirii pareau sa astepte dezmierdarea gradinarului ca pe o picatura de apa la radacina, iar liliacul isi raspandea parfumul ametitor catre marginile gradinii, incercand sa puna stapanire in totalitate pe simtul lui olfactiv.
In dreapta sa, un cactus salbatic inflorise pentru un scurt moment binecuvantat. Din trupul lui tepos se aprinsese o flacara rosie, care il imbogatea nespus, transformandu-l usor in vedeta gradinii. Temo Ar petrecu mai mult timp cu el, stiind mult prea bine ca gloria este efemera. Il sapa cu grija la radacina. Il uda, dar numai un pic, cam atat cat se uda cactusii…
Cand termina, privi in jur…
Ceva nu se potrivea in acest tablou zugravit de mana Domnului… Undeva, in marginea gradinii, abia mai respira o floricica. Era o petunie bolnava care incepuse sa-si piarda culoarea inca din ziua trecuta. Aproape uscata, se chircise treptat in umbra unui batran maces, implorand mila oricui ar fi trecut pe acolo.
Gradinarul se indrepta spre ea cu pasul sau leganat, in timp ce florile isi intorceau petalele spre el, urmarindu-l ingrijorate. Unde se ducea? Ce urma sa faca?
Temo Ar se apleca asupra petuniei si incepu sa o mangaie delicat, iar din ochi pornira sa-i curga lacrimi mari si calde. Sub atingerea lui, floricica tremura strabatuta de un fior inexplicabil. Cu o ultima fortare, ridica petalele spre gradinar, parca privind in ochii lui albastri acum tulburati de plans, incercand sa implore mila. Dar gradinarul stia cel mai bine ce trebuie facut intr-o asemenea situatie…
Se aseza in genunchi in fata ei si, cu o mana sigura de aceasta data, o scoase din tarana. Un sunet stins de pamant dislocat insoti trecerea in nefiinta a petuniei…
O data treaba terminata, gradinarul se ridica si porni mai departe pe cararile gradinii, fluierand o melodie vesela care avea sa-l tina binedispus pana spre seara…
In urma lui florile suspinau incet, strabatute de o tristete relativa:
“Temo Ar, Temo Ar, Te…”
Parerea mea: Moartea
Cine spune ca moartea reprezinta sfarsitul omului din punct de vedere al constiintei de sine, cred ca nu stie ce vorbeste…
Sau altfel… Ce rost am avea daca ne-am defini exclusiv prin viata? Daca ne-am raporta la materialismul cateodata absurd al realitatii cotidiene si am trai asa, aiurea, fara nici o concluzie finala… N-am fi oare decat un prilej de amuzament pentru entitati aflate undeva deasupra noastra? Si asta numai in speranta ca acestea exista?
Nu sunt sigur daca sufletul exista inainte de a se materializa in corp. Dar sunt sigur ca el va fi si dincolo de moarte. Nu cunosc intrebari de genul: Si daca asta e tot? Pentru ca nu as putea sa supar, in veci, Divinitatea…Eu cred in moarte. E cel mai sigur lucru dintre toate… Si pariez pe ea fara nici un fel de teama…
Sau altfel… Ce rost am avea daca ne-am defini exclusiv prin viata? Daca ne-am raporta la materialismul cateodata absurd al realitatii cotidiene si am trai asa, aiurea, fara nici o concluzie finala… N-am fi oare decat un prilej de amuzament pentru entitati aflate undeva deasupra noastra? Si asta numai in speranta ca acestea exista?
Nu sunt sigur daca sufletul exista inainte de a se materializa in corp. Dar sunt sigur ca el va fi si dincolo de moarte. Nu cunosc intrebari de genul: Si daca asta e tot? Pentru ca nu as putea sa supar, in veci, Divinitatea…Eu cred in moarte. E cel mai sigur lucru dintre toate… Si pariez pe ea fara nici un fel de teama…
marți, august 02, 2005
Poveste: Prin moarte viata iar incepe...
Uitase de cand plutea intre viata si moarte, la limita de jos a Cerului Mijlociu, abia respirand sub povara atmosferei rarefiate. O foame groaznica il chinuia…
Jumatate carne, jumatate metal, batea greu din aripi, la intervale din ce in ce mai neregulate. Nu peste mult timp avea sa se prabuseasca prin Vazduhurile Toxice pana in Marea de Smoala, de unde, in vremuri de mult uitate, stramosii lui se ridicasera… Mintea i se odihnea deja pe campiile pline de soare cantate in povesti de batrani. Si chiar daca nu stia prea bine cum arata o campie, caldura descoperita in imaginatia lui il facea sa se bucure de iminentul sfarsit…
Deodata o vazu… Era perfecta… Zbura in straturile superioare ale Cerului, plina de energie, dansand parca in ritmul vantului uscat. Amestecul de albastru organic, impletit cu griul rece al metalului, ii provoca un fior in inima, dar si in stomac. Doamne, ce frumoasa era… Si el trebuia sa manance…
Alegerea era nespus de simpla: el ori ea. Dar cum sa ucizi o floare? Luase multe vieti de-a lungul timpului dar niciodata una atat de stralucitoare, atat de calda, atat de vie… Nu, nu putea face asa ceva. In alt timp, probabil, ar fi fost impreuna. Pereche…
Foamea nemiloasa il musca insa pe dinauntru. Ii devora mintea... De ar fi putut rapi macar putin din energia ei, doar cat sa-i ajunga pana ar fi intalnit altceva. Numai un strop…
Tasni cu ultima putere gasita in disperare. Urca greu, apropiindu-se treptat de iubita-prada, fara ca ea sa-l simta…
Cand ea il vazu, era deja prea tarziu. Tentaculele lui metalice o prinsera, rapindu-i orice sansa de a scapa. Frica se citea in ochii ei mari si negri. Ar fi vrut sa o linisteasca, sa-i arate ca sunt la fel, dar el, cuprins de febra foamei, se precipita sa isi introduca cordonul de alimentatie in fanta crestetului ei.
Simtea cum se zbate in ghearele lui, cum incearca sa evadeze din temnita tentaculelor otelite, cum il roaga din priviri… Iar el nu se mai putea opri, tragea si ultima farama de energie, cu o pofta animalica, necontrolata…
O lasa sa cada, rece, lipsita de viata, stinsa…
O, Doamne, ce facuse? O ura imensa fata de ce era il cuprinse deodata. Unde oare se indrepta? In ce iad avea sa sfarseasca? Si pentru ce sa mai traiasca? Pentru asta?
De ce oare fusesera blestemati sa traiasca asa?
Ce frumoase erau acele timpuri cand oamenii traiau pe suprafata Pamantului, cand era lumina, cand era caldura, cand era dragoste…
Isi blestema parintii si pe inaintasii lor pentru mostenirea lasata. Ei distrusesera lumea iar ei suportau consecintele…
Se arunca dupa ea, intr-o cursa nebuna cu rezistenta. Parcurse intr-o clipa toate straturile care ii despartea si o prinse cand intra in atmosfera toxica. Se zbatu cu greu sa o ridice la un nivel respirabil, tinand-o strans, ca pe o comoara. Numai de ar fi reusit sa o aduca la viata…
Se conecta in crestetul ei cu acelasi cordon cu care ii rapise sufletul si incepu sa-i picure viata din nou in corp. Ea tresarea din cand in cand, primind cu nesat fluidul trairii…
“Deschide ochii!” se ruga el plangand. ”Deschide-i!”
Si ea ii deschise larg… Iar aripile ii inflorira. Atat de frumoasa…
Il privi mirata, neintelegand. Trebuia sa-i fie frica de el dar simtea altceva…
Un tipat ascutit izbucni din pieptul ei, cand fu tras in jos de spatiul nesatul. Tipatul acesta il insoti in cadere, prin Cerul de Jos, in timp ce el, care nu cunoscuse niciodata fericirea, zambea…
Cadea lin, imbratisat la pieptul mortii. Ii era bine… Destinul sau, desi tragic, se va incheia frumos…
O va astepta pe fundul Marii de Smoala pana ii va veni si ei sorocul. Si atunci vor fi impreuna…
Jumatate carne, jumatate metal, batea greu din aripi, la intervale din ce in ce mai neregulate. Nu peste mult timp avea sa se prabuseasca prin Vazduhurile Toxice pana in Marea de Smoala, de unde, in vremuri de mult uitate, stramosii lui se ridicasera… Mintea i se odihnea deja pe campiile pline de soare cantate in povesti de batrani. Si chiar daca nu stia prea bine cum arata o campie, caldura descoperita in imaginatia lui il facea sa se bucure de iminentul sfarsit…
Deodata o vazu… Era perfecta… Zbura in straturile superioare ale Cerului, plina de energie, dansand parca in ritmul vantului uscat. Amestecul de albastru organic, impletit cu griul rece al metalului, ii provoca un fior in inima, dar si in stomac. Doamne, ce frumoasa era… Si el trebuia sa manance…
Alegerea era nespus de simpla: el ori ea. Dar cum sa ucizi o floare? Luase multe vieti de-a lungul timpului dar niciodata una atat de stralucitoare, atat de calda, atat de vie… Nu, nu putea face asa ceva. In alt timp, probabil, ar fi fost impreuna. Pereche…
Foamea nemiloasa il musca insa pe dinauntru. Ii devora mintea... De ar fi putut rapi macar putin din energia ei, doar cat sa-i ajunga pana ar fi intalnit altceva. Numai un strop…
Tasni cu ultima putere gasita in disperare. Urca greu, apropiindu-se treptat de iubita-prada, fara ca ea sa-l simta…
Cand ea il vazu, era deja prea tarziu. Tentaculele lui metalice o prinsera, rapindu-i orice sansa de a scapa. Frica se citea in ochii ei mari si negri. Ar fi vrut sa o linisteasca, sa-i arate ca sunt la fel, dar el, cuprins de febra foamei, se precipita sa isi introduca cordonul de alimentatie in fanta crestetului ei.
Simtea cum se zbate in ghearele lui, cum incearca sa evadeze din temnita tentaculelor otelite, cum il roaga din priviri… Iar el nu se mai putea opri, tragea si ultima farama de energie, cu o pofta animalica, necontrolata…
O lasa sa cada, rece, lipsita de viata, stinsa…
O, Doamne, ce facuse? O ura imensa fata de ce era il cuprinse deodata. Unde oare se indrepta? In ce iad avea sa sfarseasca? Si pentru ce sa mai traiasca? Pentru asta?
De ce oare fusesera blestemati sa traiasca asa?
Ce frumoase erau acele timpuri cand oamenii traiau pe suprafata Pamantului, cand era lumina, cand era caldura, cand era dragoste…
Isi blestema parintii si pe inaintasii lor pentru mostenirea lasata. Ei distrusesera lumea iar ei suportau consecintele…
Se arunca dupa ea, intr-o cursa nebuna cu rezistenta. Parcurse intr-o clipa toate straturile care ii despartea si o prinse cand intra in atmosfera toxica. Se zbatu cu greu sa o ridice la un nivel respirabil, tinand-o strans, ca pe o comoara. Numai de ar fi reusit sa o aduca la viata…
Se conecta in crestetul ei cu acelasi cordon cu care ii rapise sufletul si incepu sa-i picure viata din nou in corp. Ea tresarea din cand in cand, primind cu nesat fluidul trairii…
“Deschide ochii!” se ruga el plangand. ”Deschide-i!”
Si ea ii deschise larg… Iar aripile ii inflorira. Atat de frumoasa…
Il privi mirata, neintelegand. Trebuia sa-i fie frica de el dar simtea altceva…
Un tipat ascutit izbucni din pieptul ei, cand fu tras in jos de spatiul nesatul. Tipatul acesta il insoti in cadere, prin Cerul de Jos, in timp ce el, care nu cunoscuse niciodata fericirea, zambea…
Cadea lin, imbratisat la pieptul mortii. Ii era bine… Destinul sau, desi tragic, se va incheia frumos…
O va astepta pe fundul Marii de Smoala pana ii va veni si ei sorocul. Si atunci vor fi impreuna…
Cand atinse suprafata ucigatoare, strigatul ei se mai auzea inca…
Parerea mea: Ura
Ura ca forta mobilizatoare… Unde am mai auzit eu asta?
Oricum, trebuie sa cadem de acord… De multe ori, ura implica o placere similara ca forta cu cea izvorata din iubire. Si aceeasi putere creatoare. Nu poti fi indiferent la tot ce te inconjoara si in acelasi timp creativ. E un nonsens. Ura potenteaza. Ura descatuseaza energii nebanuite. Tot ea iti da lectii de logica si inventivitate. Si numai din inteligenta se poate naste o ura concreta. Iar prostii n-au ce face cu acest sentiment. Pentru ca ura, spun eu, este un sentiment inalt…
Ura ca sentiment… Ce alaturare nefericita de termeni. Ura nu o simti. Ura este un acid care iti curge prin vene si te dizolva… Pana ramai nimic.
Oricum, trebuie sa cadem de acord… De multe ori, ura implica o placere similara ca forta cu cea izvorata din iubire. Si aceeasi putere creatoare. Nu poti fi indiferent la tot ce te inconjoara si in acelasi timp creativ. E un nonsens. Ura potenteaza. Ura descatuseaza energii nebanuite. Tot ea iti da lectii de logica si inventivitate. Si numai din inteligenta se poate naste o ura concreta. Iar prostii n-au ce face cu acest sentiment. Pentru ca ura, spun eu, este un sentiment inalt…
Ura ca sentiment… Ce alaturare nefericita de termeni. Ura nu o simti. Ura este un acid care iti curge prin vene si te dizolva… Pana ramai nimic.
In final, pot spune sincer: Iubesc ura... Dar reciproca nu-i valabila…
luni, august 01, 2005
Link: pozele-mele.blogspot.com
Sunt sarace sentimentele transmise prin cuvinte sau imagini. Dar altceva mai bun n-avem...
Check the link!
Check the link!
Poezie: Ce mi-as dori...
Ce mi-as dori, iubito,
sa nu te mai iubesc,
si mai presus de asta
sa-mi para si firesc.
Ce mi-as dori, iubito,
sa uit, doar cat clipesti,
sa uit ce faci din mine
si cum ma risipesti.
Ce mi-as dori, iubito?
Te-ntreb, ca tu stii bine,
Sa fug mancand pamantul
sau sa ma pierd in tine?
sa nu te mai iubesc,
si mai presus de asta
sa-mi para si firesc.
Ce mi-as dori, iubito,
sa uit, doar cat clipesti,
sa uit ce faci din mine
si cum ma risipesti.
Ce mi-as dori, iubito?
Te-ntreb, ca tu stii bine,
Sa fug mancand pamantul
sau sa ma pierd in tine?
Parerea mea: Femeia
A meritat o coasta? Pai... sa vedem!
Eu, in majoritatea timpului, sunt misogin. Declarat! Exista la nivelul subconstientului meu o frica irationala de a investi intr-o femeie. E mult mai usor sa te aperi de ea decat sa o provoci. In alta ordine de idei, intalnind o femeie e ca si cum ai pleca in razboi. Armele cu care pleci la lupta sunt variate: spiritul, corpul, situatia financiara…
Am trecut de cateva ori peste frica asta. Nu e chiar asa de rau… Desi ma asteptam sa gasesc capcane peste tot, am intalnit numai emotii. Curcubeu, parfum, muzica, vanilie…
Eu, in majoritatea timpului, sunt misogin. Declarat! Exista la nivelul subconstientului meu o frica irationala de a investi intr-o femeie. E mult mai usor sa te aperi de ea decat sa o provoci. In alta ordine de idei, intalnind o femeie e ca si cum ai pleca in razboi. Armele cu care pleci la lupta sunt variate: spiritul, corpul, situatia financiara…
Am trecut de cateva ori peste frica asta. Nu e chiar asa de rau… Desi ma asteptam sa gasesc capcane peste tot, am intalnit numai emotii. Curcubeu, parfum, muzica, vanilie…
Exista femeia perfecta? As putea, la fel de bine, sa intreb daca exista adevar absolut. Raspund tot eu: Nu! Dar cum fiecare avem propriul nostru adevar, in acelasi fel, fiecare femeie este perfecta dar numai privita prin ochii iubitului ei. Si atunci, sa nu fim ipocriti si sa dam cezarului ce-i al cezarului. Merita o coasta…
sâmbătă, iulie 30, 2005
Poveste: Noapte de iarna
De ce se spune oare ca, atunci cand moare un om, cade o stea? Poate, atunci, se naste una…
Noapte de iarna… Clara si plina de lumina ca la inceputul lumii…
In vechiul sau fotoliu, incremenit langa fereastra, batranul priveste cerul plin de stele, atat de aproape, atat de cald pentru anotimpul acela… Parca il cheama la el…
Suspina… Si-ar dori sa moara intr-o noapte ca asta…
Singuratatea i se strecoara in suflet. Il rascoleste amarnic iar intrebarile nu-i dau pace… Sunt aceleasi care l-au chinuit intreaga viata si care acum, in pragul marii treceri, s-au intors, mai crude si mai hotarate ca niciodata, sa-i fure sufletul… A meritat oare sa se supuna acestui chin numit viata? Pentru ce a trait? Si pentru cine, cand toti acei pe care ii iubise vreodata fusesera inlaturati de timpul nemilos? Ca sa sfarseasca singur? Oare dragostea si ura nu fusesera tot iluzii? De ce s-ar mai fi temut, atunci? De ce ar mai fi sperat?
Priveste iar afara… Cerul i se infatiseaza ca un ocean nemarginit in care se scalda jucause milioane de nestemate… Batranul inchide ochii iar in spatele pleoapelor stranse ramane intiparita sclipirea cerului de iarna…Iar voia ii este indeplinita. Alintul mortii incepe…
Un suflet singur isi paraseste cuibul, ridicandu-se spre inalt… Pluteste lin prin spatiu, vegheat de mii de lumanari, cautandu-si locul unde va poposi o vesnicie… Un colt de univers… Acolo… L-a gasit… Lumina il imbratiseaza strans… O fericire pe care nu o cunoscuse niciodata il cuprinde…
Raspunsurile la care tanjea atat ii sunt oferite... Intrebarile ce-l framantasera dispar, dar numai pentru a lasa loc altora… Intelege… Nu e decat un alt pas… O alta etapa… Nici pe departe sfarsitul…
Sufletul zambeste… In univers s-a mai nascut o stea. Lumina ei abia si-a inceput drumul…
In vechiul sau fotoliu, incremenit langa fereastra, batranul priveste cerul plin de stele, atat de aproape, atat de cald pentru anotimpul acela… Parca il cheama la el…
Suspina… Si-ar dori sa moara intr-o noapte ca asta…
Singuratatea i se strecoara in suflet. Il rascoleste amarnic iar intrebarile nu-i dau pace… Sunt aceleasi care l-au chinuit intreaga viata si care acum, in pragul marii treceri, s-au intors, mai crude si mai hotarate ca niciodata, sa-i fure sufletul… A meritat oare sa se supuna acestui chin numit viata? Pentru ce a trait? Si pentru cine, cand toti acei pe care ii iubise vreodata fusesera inlaturati de timpul nemilos? Ca sa sfarseasca singur? Oare dragostea si ura nu fusesera tot iluzii? De ce s-ar mai fi temut, atunci? De ce ar mai fi sperat?
Priveste iar afara… Cerul i se infatiseaza ca un ocean nemarginit in care se scalda jucause milioane de nestemate… Batranul inchide ochii iar in spatele pleoapelor stranse ramane intiparita sclipirea cerului de iarna…Iar voia ii este indeplinita. Alintul mortii incepe…
Un suflet singur isi paraseste cuibul, ridicandu-se spre inalt… Pluteste lin prin spatiu, vegheat de mii de lumanari, cautandu-si locul unde va poposi o vesnicie… Un colt de univers… Acolo… L-a gasit… Lumina il imbratiseaza strans… O fericire pe care nu o cunoscuse niciodata il cuprinde…
Raspunsurile la care tanjea atat ii sunt oferite... Intrebarile ce-l framantasera dispar, dar numai pentru a lasa loc altora… Intelege… Nu e decat un alt pas… O alta etapa… Nici pe departe sfarsitul…
Sufletul zambeste… In univers s-a mai nascut o stea. Lumina ei abia si-a inceput drumul…
Parerea mea: Visele
Inainte uram visele… Si ma rugam pentru insomnie. Aveam impresia ca somnul imi fura constiinta si, in acelasi timp, milioane de lucruri trec prin fata ochilor mei inchisi. Iar eu le pierd…
Credeam ca visele sunt numai amagiri care imbraca o constiinta bolnava. Credeam ca realitatea este atotputernica. Credeam in viata… Dar nu o cunosteam.
Acum iubesc cosmarurile. Dupa fiecare dintre ele simt ca sunt viu. Ca respir… Si abia acum inteleg… Ca din durere se naste fericirea, ca fara negru nu am intelege albul, ca fara suferinta nu ar fi iubire. Noi oamenii suntem fiinte confuze… Ne contrazicem unul pe celalalt dar mai grav e ca o facem inauntrul nostru… De parca am fi formati din doua parti care nu pot ajunge la un acord comun. Si fiecare trage intr-un sens… Ce idioti… Si ce frumosi mai suntem.
Credeam ca visele sunt numai amagiri care imbraca o constiinta bolnava. Credeam ca realitatea este atotputernica. Credeam in viata… Dar nu o cunosteam.
Acum iubesc cosmarurile. Dupa fiecare dintre ele simt ca sunt viu. Ca respir… Si abia acum inteleg… Ca din durere se naste fericirea, ca fara negru nu am intelege albul, ca fara suferinta nu ar fi iubire. Noi oamenii suntem fiinte confuze… Ne contrazicem unul pe celalalt dar mai grav e ca o facem inauntrul nostru… De parca am fi formati din doua parti care nu pot ajunge la un acord comun. Si fiecare trage intr-un sens… Ce idioti… Si ce frumosi mai suntem.
Gand
"Dreaming permits each and every one of us to be quietly and safely insane every night of our lives."
William Dement
William Dement
vineri, iulie 29, 2005
Imi pare rau
Azi am facut ceva rau... Am rostogolit un bolovan la vale si n-am stiut cum sa-l mai opresc. A fost prea tarziu sa ma pun in fata lui dar as fi facut-o cu cea mai mare placere. A distrus foarte multe lucruri in cadere si ma rog sa nu mai distruga si altele. Problema e ca toata greutatea lui a ramas pe mine si nu stiu cum sa scap de ea. Tot ce mai sper este sa-l prinda cineva si sa-l ridice inapoi spre mine... Dar cui as putea sa-i cer atata intelegere?
Parerea mea, pur si simplu
Cine naiba mi-a cerut mie parerea de sunt atat de dispus sa mi-o spun? Sau cine naiba are nevoie de prostiile mele?
Cautam un raspuns… Sa fi fost oare o motivatie aroganta de a-mi demonstra “intelepciunea”? Ma stimuleaza aceasta “indatorire” de a posta pe blog? Se poate… Dar nu sunt sigur. Am facut-o pentru prieteni? Nici cu asta nu ma pot amagi. Prietenii mei cauta altceva la mine. Pana si cea pentru care am ales sa postez poeziile pe blog a dat bir cu fugitii. Dupa ce m-a innebunit atat la cap… a disparut. Nu conteaza…
Am descoperit de mai mult timp ca nu scriu din placere… Ci numai cand sunt constrans. Cand am un deadline. Trebuie mereu sa fie cineva in spatele meu care sa-mi spuna: “Scrie!” Si atunci, va intreb, cum imi pot eu imagina sa ajung scriitor?
Nu ajung cateva cuvinte pentru a transforma imaginatia in traire. Este nevoie chiar de acea traire pentru a se naste o poveste. De aceea cele mai bune romane scrise vreodata sunt inspirate din realitate. Cred ca de aici vine si complexitatea lor.
As renunta… Si toate acele sensuri care raman nedescifrate… Who gives a fuck?
Quoth the raven, “Nevermore”. (E. A. Poe)
Cautam un raspuns… Sa fi fost oare o motivatie aroganta de a-mi demonstra “intelepciunea”? Ma stimuleaza aceasta “indatorire” de a posta pe blog? Se poate… Dar nu sunt sigur. Am facut-o pentru prieteni? Nici cu asta nu ma pot amagi. Prietenii mei cauta altceva la mine. Pana si cea pentru care am ales sa postez poeziile pe blog a dat bir cu fugitii. Dupa ce m-a innebunit atat la cap… a disparut. Nu conteaza…
Am descoperit de mai mult timp ca nu scriu din placere… Ci numai cand sunt constrans. Cand am un deadline. Trebuie mereu sa fie cineva in spatele meu care sa-mi spuna: “Scrie!” Si atunci, va intreb, cum imi pot eu imagina sa ajung scriitor?
Nu ajung cateva cuvinte pentru a transforma imaginatia in traire. Este nevoie chiar de acea traire pentru a se naste o poveste. De aceea cele mai bune romane scrise vreodata sunt inspirate din realitate. Cred ca de aici vine si complexitatea lor.
As renunta… Si toate acele sensuri care raman nedescifrate… Who gives a fuck?
Quoth the raven, “Nevermore”. (E. A. Poe)
Poezie: Singur
Apare luna-n noaptea grea si rece
Si varsa peste lume-a ei uitare,
Racoarea ei prin mine trece,
S-a stins si ultima cantare....
Iluzie e viata ce-o traiesc,
Iluzie-i durerea ce m-apasa,
As vrea sa am puterea sa vorbesc,
In suflet am ceva ce nu ma lasa...
As vrea sa smulg durerea din cuvinte
Si s-o imprastii peste lumea-ntreaga,
Ma rog la Dumnezeu sa le dea minte,
La oameni ca sa ma-nteleaga...
Si varsa peste lume-a ei uitare,
Racoarea ei prin mine trece,
S-a stins si ultima cantare....
Iluzie e viata ce-o traiesc,
Iluzie-i durerea ce m-apasa,
As vrea sa am puterea sa vorbesc,
In suflet am ceva ce nu ma lasa...
As vrea sa smulg durerea din cuvinte
Si s-o imprastii peste lumea-ntreaga,
Ma rog la Dumnezeu sa le dea minte,
La oameni ca sa ma-nteleaga...
Gand
"Be who you are and say what you feel, because those who mind don't matter and those who matter don't mind."
Dr. Seuss
Dr. Seuss
joi, iulie 28, 2005
Parerea mea: Dragostea
Lasand la o parte faptul ca azi marea mea dragoste a fost cafeaua, am sa vorbesc putin despre acest sentiment pe care unii il iau de-a gata, iar altii il castiga intr-o viata. Perspectiva romantica din care privesc acum se datoreaza cred, in mare parte, oboselii…
Ce intelegem prin dragoste? Pai, fiecare intelege ce vrea… Majoritatea o inteleg prin instinct si o traiesc asa cum le vine. Rapid, scurt si trist. Si totusi fara regrete…
Altii, in schimb, o gandesc. O cultiva de la inceput, o ajuta sa creasca… Ii dau spatiu, incredere si ea infloreste practic de una singura… Dar o dragoste ca asta lasa urme…
Ce intelegem prin dragoste? Pai, fiecare intelege ce vrea… Majoritatea o inteleg prin instinct si o traiesc asa cum le vine. Rapid, scurt si trist. Si totusi fara regrete…
Altii, in schimb, o gandesc. O cultiva de la inceput, o ajuta sa creasca… Ii dau spatiu, incredere si ea infloreste practic de una singura… Dar o dragoste ca asta lasa urme…
Eu, spre exemplu, cred ca viata ar fi mai simpla fara dragoste. Dar si mai anosta, ce-i drept. Asa ca, sa-i recunoastem toate meritele acestui sentiment… Dar sa nu-i uitam slabiciunile…
Poezie: Dor
Iubito, poti sa razi acum de mine,De-ti par nebun, nu cred ca m-as mira,
Sa stii, mi-asa un dor de tine,
De ochii tai, de parul tau, de gura ta…
Tribut Lidiei
Prima data cand te-am vazut, mi-ai facut un simplu semn cu mana, iar pe buze ti-am citit: "Hello!". Si ti-am raspuns cu-n zambet. A doua oara ai venit sa-mi ceri suc de piersici. Si nu am mai putut privi in alta parte... Eram ca un animal care a simtit mirosul prazii... O prada zvelta, cu parul rosu si ochi albastri...
Mi-ai spus sa te astept, pe seara, intr-un parculet din centrul orasului. Si ai intarziat 10 minute. Atunci, m-am indoit de tine... Nici nu fusesei inca a mea si deja te pierdusem. Cand ai venit, te uram din tot suflelul...
Dar m-ai facut sa uit curand de tot si de toate. Si m-am pierdut incet, atat de incet, in tine... Pentru totdeauna...
Cand a venit timpul sa plec, trebuia sa te iau cu mine. In lanturi! Nu trebuia sa scapi. Si totusi ti-am dat drumul...
Iar dupa ce am ajuns acasa, noapte de noapte, te cautam in visele mele si te regaseam de fiecare data negresit, aceeasi fantastica faptura care mi-a furat sufletul cu un zambet...
Si te-am asteptat... Desi mi-ai jurat, n-ai mai venit...
Imi pare rau, draga mea, ca am inceput sa te uit... Wybacz mi!
Abonați-vă la:
Postări (Atom)
