Poveste: Noapte de iarna

De ce se spune oare ca, atunci cand moare un om, cade o stea? Poate, atunci, se naste una…

Noapte de iarna… Clara si plina de lumina ca la inceputul lumii…
In vechiul sau fotoliu, incremenit langa fereastra, batranul priveste cerul plin de stele, atat de aproape, atat de cald pentru anotimpul acela… Parca il cheama la el…
Suspina… Si-ar dori sa moara intr-o noapte ca asta…
Singuratatea i se strecoara in suflet. Il rascoleste amarnic iar intrebarile nu-i dau pace… Sunt aceleasi care l-au chinuit intreaga viata si care acum, in pragul marii treceri, s-au intors, mai crude si mai hotarate ca niciodata, sa-i fure sufletul… A meritat oare sa se supuna acestui chin numit viata? Pentru ce a trait? Si pentru cine, cand toti acei pe care ii iubise vreodata fusesera inlaturati de timpul nemilos? Ca sa sfarseasca singur? Oare dragostea si ura nu fusesera tot iluzii? De ce s-ar mai fi temut, atunci? De ce ar mai fi sperat?
Priveste iar afara… Cerul i se infatiseaza ca un ocean nemarginit in care se scalda jucause milioane de nestemate… Batranul inchide ochii iar in spatele pleoapelor stranse ramane intiparita sclipirea cerului de iarna…Iar voia ii este indeplinita. Alintul mortii incepe…

Un suflet singur isi paraseste cuibul, ridicandu-se spre inalt… Pluteste lin prin spatiu, vegheat de mii de lumanari, cautandu-si locul unde va poposi o vesnicie… Un colt de univers… Acolo… L-a gasit… Lumina il imbratiseaza strans… O fericire pe care nu o cunoscuse niciodata il cuprinde…
Raspunsurile la care tanjea atat ii sunt oferite... Intrebarile ce-l framantasera dispar, dar numai pentru a lasa loc altora… Intelege… Nu e decat un alt pas… O alta etapa… Nici pe departe sfarsitul…
Sufletul zambeste… In univers s-a mai nascut o stea. Lumina ei abia si-a inceput drumul…