Poveste: Prin moarte viata iar incepe...

Uitase de cand plutea intre viata si moarte, la limita de jos a Cerului Mijlociu, abia respirand sub povara atmosferei rarefiate. O foame groaznica il chinuia…
Jumatate carne, jumatate metal, batea greu din aripi, la intervale din ce in ce mai neregulate. Nu peste mult timp avea sa se prabuseasca prin Vazduhurile Toxice pana in Marea de Smoala, de unde, in vremuri de mult uitate, stramosii lui se ridicasera… Mintea i se odihnea deja pe campiile pline de soare cantate in povesti de batrani. Si chiar daca nu stia prea bine cum arata o campie, caldura descoperita in imaginatia lui il facea sa se bucure de iminentul sfarsit…

Deodata o vazu… Era perfecta… Zbura in straturile superioare ale Cerului, plina de energie, dansand parca in ritmul vantului uscat. Amestecul de albastru organic, impletit cu griul rece al metalului, ii provoca un fior in inima, dar si in stomac. Doamne, ce frumoasa era… Si el trebuia sa manance…
Alegerea era nespus de simpla: el ori ea. Dar cum sa ucizi o floare? Luase multe vieti de-a lungul timpului dar niciodata una atat de stralucitoare, atat de calda, atat de vie… Nu, nu putea face asa ceva. In alt timp, probabil, ar fi fost impreuna. Pereche…
Foamea nemiloasa il musca insa pe dinauntru. Ii devora mintea... De ar fi putut rapi macar putin din energia ei, doar cat sa-i ajunga pana ar fi intalnit altceva. Numai un strop…

Tasni cu ultima putere gasita in disperare. Urca greu, apropiindu-se treptat de iubita-prada, fara ca ea sa-l simta…
Cand ea il vazu, era deja prea tarziu. Tentaculele lui metalice o prinsera, rapindu-i orice sansa de a scapa. Frica se citea in ochii ei mari si negri. Ar fi vrut sa o linisteasca, sa-i arate ca sunt la fel, dar el, cuprins de febra foamei, se precipita sa isi introduca cordonul de alimentatie in fanta crestetului ei.
Simtea cum se zbate in ghearele lui, cum incearca sa evadeze din temnita tentaculelor otelite, cum il roaga din priviri… Iar el nu se mai putea opri, tragea si ultima farama de energie, cu o pofta animalica, necontrolata…
O lasa sa cada, rece, lipsita de viata, stinsa…

O, Doamne, ce facuse? O ura imensa fata de ce era il cuprinse deodata. Unde oare se indrepta? In ce iad avea sa sfarseasca? Si pentru ce sa mai traiasca? Pentru asta?
De ce oare fusesera blestemati sa traiasca asa?
Ce frumoase erau acele timpuri cand oamenii traiau pe suprafata Pamantului, cand era lumina, cand era caldura, cand era dragoste…
Isi blestema parintii si pe inaintasii lor pentru mostenirea lasata. Ei distrusesera lumea iar ei suportau consecintele…
Se arunca dupa ea, intr-o cursa nebuna cu rezistenta. Parcurse intr-o clipa toate straturile care ii despartea si o prinse cand intra in atmosfera toxica. Se zbatu cu greu sa o ridice la un nivel respirabil, tinand-o strans, ca pe o comoara. Numai de ar fi reusit sa o aduca la viata…
Se conecta in crestetul ei cu acelasi cordon cu care ii rapise sufletul si incepu sa-i picure viata din nou in corp. Ea tresarea din cand in cand, primind cu nesat fluidul trairii…
“Deschide ochii!” se ruga el plangand. ”Deschide-i!”
Si ea ii deschise larg… Iar aripile ii inflorira. Atat de frumoasa…
Il privi mirata, neintelegand. Trebuia sa-i fie frica de el dar simtea altceva…

Un tipat ascutit izbucni din pieptul ei, cand fu tras in jos de spatiul nesatul. Tipatul acesta il insoti in cadere, prin Cerul de Jos, in timp ce el, care nu cunoscuse niciodata fericirea, zambea…
Cadea lin, imbratisat la pieptul mortii. Ii era bine… Destinul sau, desi tragic, se va incheia frumos…
O va astepta pe fundul Marii de Smoala pana ii va veni si ei sorocul. Si atunci vor fi impreuna…

Cand atinse suprafata ucigatoare, strigatul ei se mai auzea inca…