Necrologul unui porumbel

Am vazut azi un porumbel mort. Statea pe asfalt cu aripile intinse parca intr-un ultim zbor, cu capul intr-o parte, privind cu ochisorii lui mici spre noapte. Penele din jurul gatului erau impodobite de o stralucire verzuie iar cele de pe aripi luceau albastru.
Cateva picaturi de sange de pe aripa stanga m-au facut sa cred ca o masina, in fuga ei pragmatica, trecuse indiferenta peste el...
Sangele era de un rosu ireal care m-a tulburat dar, in acelasi timp, m-a fascinat de parca acele picaturi nu erau decat o expresie plastica a vietii care parasise de curand corpul acela atat de plapand.
Am incercat sa-i fac o poza dar mana imi tremura prea rau si nu am reusit. Probabil ca, daca as fi facut-o, n-as fi putut oricum sa o privesc vreodata...
Si totusi, imaginea era perfecta: natura moarta cu un porumbel, zugravita in culori care iti taiau, literalmente, rasuflarea. Nu-mi puteam lua ochii de la acest tablou morbid si nu gaseam, oricat as fi incercat, puterea de a trece mai departe. Am ramas cateva momente, privind la acel simbol al libertatii, invins acum atat de usor...
Imaginea porumbelului mort m-a facut un om mai bun azi. A trezit in mine mila si compasiune pentru tot ce e viu in jur si, pentru asta, ii sunt profund recunoscator.
Chiar daca nu am folosit aparatul, fotografia mi s-a intiparit in minte si sunt sigur ca nu ma va lasa sa dorm la noapte. Dar daca l-as visa, mi-ar placea mai mult ca orice sa il visez zburand...