“O, Doamne, ce zi perfecta pentru gradinarit!” exclama Temo Ar pasind in lume…
Culorile calde ale diminetii ii luminau chipul incantat de atata frumusete, in timp ce insusi soarele, stapanul cerului, ii deschidea in fata carari de lumina. Albastrul seninului oglindea pacea din sufletul lui…
Calcand pe aleile serpuitoare ale gradinii, Temo Ar inspira puternic, din cand in cand, incercand sa guste parfumul fiecarei flori abia nascute din roua diminetii. Auzul sau fin descoperea in frunzisul copacilor batrani o multime de sunete melodioase, aduse de bataia vantului, care ii induiosau inima cu acordurile lor timide.
Pe rand, incepu sa treaca in revista florile lui dragi. Privi spre stanga unde cresteau lalelele, imbobocite pentru prima data in acea primavara, urmate indeaproape de zambile si viorele. Micsunelele si ghioceii rasareau din iarba parca pentru a-l intimpina cu salutul lor. Garofitele si trandafirii pareau sa astepte dezmierdarea gradinarului ca pe o picatura de apa la radacina, iar liliacul isi raspandea parfumul ametitor catre marginile gradinii, incercand sa puna stapanire in totalitate pe simtul lui olfactiv.
In dreapta sa, un cactus salbatic inflorise pentru un scurt moment binecuvantat. Din trupul lui tepos se aprinsese o flacara rosie, care il imbogatea nespus, transformandu-l usor in vedeta gradinii. Temo Ar petrecu mai mult timp cu el, stiind mult prea bine ca gloria este efemera. Il sapa cu grija la radacina. Il uda, dar numai un pic, cam atat cat se uda cactusii…
Cand termina, privi in jur…
Ceva nu se potrivea in acest tablou zugravit de mana Domnului… Undeva, in marginea gradinii, abia mai respira o floricica. Era o petunie bolnava care incepuse sa-si piarda culoarea inca din ziua trecuta. Aproape uscata, se chircise treptat in umbra unui batran maces, implorand mila oricui ar fi trecut pe acolo.
Gradinarul se indrepta spre ea cu pasul sau leganat, in timp ce florile isi intorceau petalele spre el, urmarindu-l ingrijorate. Unde se ducea? Ce urma sa faca?
Temo Ar se apleca asupra petuniei si incepu sa o mangaie delicat, iar din ochi pornira sa-i curga lacrimi mari si calde. Sub atingerea lui, floricica tremura strabatuta de un fior inexplicabil. Cu o ultima fortare, ridica petalele spre gradinar, parca privind in ochii lui albastri acum tulburati de plans, incercand sa implore mila. Dar gradinarul stia cel mai bine ce trebuie facut intr-o asemenea situatie…
Se aseza in genunchi in fata ei si, cu o mana sigura de aceasta data, o scoase din tarana. Un sunet stins de pamant dislocat insoti trecerea in nefiinta a petuniei…
O data treaba terminata, gradinarul se ridica si porni mai departe pe cararile gradinii, fluierand o melodie vesela care avea sa-l tina binedispus pana spre seara…
In urma lui florile suspinau incet, strabatute de o tristete relativa:
“Temo Ar, Temo Ar, Te…”
Culorile calde ale diminetii ii luminau chipul incantat de atata frumusete, in timp ce insusi soarele, stapanul cerului, ii deschidea in fata carari de lumina. Albastrul seninului oglindea pacea din sufletul lui…
Calcand pe aleile serpuitoare ale gradinii, Temo Ar inspira puternic, din cand in cand, incercand sa guste parfumul fiecarei flori abia nascute din roua diminetii. Auzul sau fin descoperea in frunzisul copacilor batrani o multime de sunete melodioase, aduse de bataia vantului, care ii induiosau inima cu acordurile lor timide.
Pe rand, incepu sa treaca in revista florile lui dragi. Privi spre stanga unde cresteau lalelele, imbobocite pentru prima data in acea primavara, urmate indeaproape de zambile si viorele. Micsunelele si ghioceii rasareau din iarba parca pentru a-l intimpina cu salutul lor. Garofitele si trandafirii pareau sa astepte dezmierdarea gradinarului ca pe o picatura de apa la radacina, iar liliacul isi raspandea parfumul ametitor catre marginile gradinii, incercand sa puna stapanire in totalitate pe simtul lui olfactiv.
In dreapta sa, un cactus salbatic inflorise pentru un scurt moment binecuvantat. Din trupul lui tepos se aprinsese o flacara rosie, care il imbogatea nespus, transformandu-l usor in vedeta gradinii. Temo Ar petrecu mai mult timp cu el, stiind mult prea bine ca gloria este efemera. Il sapa cu grija la radacina. Il uda, dar numai un pic, cam atat cat se uda cactusii…
Cand termina, privi in jur…
Ceva nu se potrivea in acest tablou zugravit de mana Domnului… Undeva, in marginea gradinii, abia mai respira o floricica. Era o petunie bolnava care incepuse sa-si piarda culoarea inca din ziua trecuta. Aproape uscata, se chircise treptat in umbra unui batran maces, implorand mila oricui ar fi trecut pe acolo.
Gradinarul se indrepta spre ea cu pasul sau leganat, in timp ce florile isi intorceau petalele spre el, urmarindu-l ingrijorate. Unde se ducea? Ce urma sa faca?
Temo Ar se apleca asupra petuniei si incepu sa o mangaie delicat, iar din ochi pornira sa-i curga lacrimi mari si calde. Sub atingerea lui, floricica tremura strabatuta de un fior inexplicabil. Cu o ultima fortare, ridica petalele spre gradinar, parca privind in ochii lui albastri acum tulburati de plans, incercand sa implore mila. Dar gradinarul stia cel mai bine ce trebuie facut intr-o asemenea situatie…
Se aseza in genunchi in fata ei si, cu o mana sigura de aceasta data, o scoase din tarana. Un sunet stins de pamant dislocat insoti trecerea in nefiinta a petuniei…
O data treaba terminata, gradinarul se ridica si porni mai departe pe cararile gradinii, fluierand o melodie vesela care avea sa-l tina binedispus pana spre seara…
In urma lui florile suspinau incet, strabatute de o tristete relativa:
“Temo Ar, Temo Ar, Te…”
