"It is better to be hated for what you are than to be loved for something you are not."
Andre Gide
luni, august 08, 2005
sâmbătă, august 06, 2005
Poezie: In urma ta
Iubit-o, te-am pierdut azi dimineata.
Ai disparut tinandu-te de noapte
Si m-ai lasat tembel, cu barba-n lapte,
Manjit de-a-ntregul cu dulceata.
Tu ai plecat si m-ai lasat privind
In urma ta, cu ochii plini de dor.
Iubito, de te prind, eu te omor,
Si crede-ma, am sa te prind.
Mai ai o sansa: sa te-ntorci acum.
Priveste-n urma, hai, ramai cu mine.
Va fi ca inainte, chiar mai bine.
Te rog, de vrei, opreste-te din drum.
Iar daca nu, ma vad sortit sa duc
O viata-n cautare si tristete.
Pe tine, idealul meu de frumusete,
Te voi urma ca un nauc.
Ai disparut tinandu-te de noapte
Si m-ai lasat tembel, cu barba-n lapte,
Manjit de-a-ntregul cu dulceata.
Tu ai plecat si m-ai lasat privind
In urma ta, cu ochii plini de dor.
Iubito, de te prind, eu te omor,
Si crede-ma, am sa te prind.
Mai ai o sansa: sa te-ntorci acum.
Priveste-n urma, hai, ramai cu mine.
Va fi ca inainte, chiar mai bine.
Te rog, de vrei, opreste-te din drum.
Iar daca nu, ma vad sortit sa duc
O viata-n cautare si tristete.
Pe tine, idealul meu de frumusete,
Te voi urma ca un nauc.
Parerea mea: Prietenii
De ce avem nevoie de prieteni? Pai, eu cred ca asta e partea frumoasa a societatii. Daca tot trebuie sa traim impreuna, macar sa impartim niste sentimente frumoase unii cu altii.
Eu am nevoie de prieteni atunci cand am ceva de spus si caut un public care se implica. Un public pe care sa-l cunosc si care sa ma cunoasca. Si pe care il pot asculta, la randul meu, fara sa fiu indiferent.
Am mai gresit cateodata fata de prieteni... Nu am fost atat de sincer pe cat trebuia sa fiu dar am mintit stiind ca ma vor prinde. Si asta a fost sansa mea de a ma corecta...
Prietenii sunt niste ziduri care te sprijina atunci cand incerci sa te ridici, care te baga in joc atunci cand esti prea singur si ai impresia ca nu depinzi de nimeni, si pe care ii provoci la lupta doar de dragul de a te lasa invins.
Astea sunt o parte din paradoxurile prieteniei... Sa ai nevoie de prieteni care sa aiba nevoie de tine.
Eu am nevoie de prieteni atunci cand am ceva de spus si caut un public care se implica. Un public pe care sa-l cunosc si care sa ma cunoasca. Si pe care il pot asculta, la randul meu, fara sa fiu indiferent.
Am mai gresit cateodata fata de prieteni... Nu am fost atat de sincer pe cat trebuia sa fiu dar am mintit stiind ca ma vor prinde. Si asta a fost sansa mea de a ma corecta...
Prietenii sunt niste ziduri care te sprijina atunci cand incerci sa te ridici, care te baga in joc atunci cand esti prea singur si ai impresia ca nu depinzi de nimeni, si pe care ii provoci la lupta doar de dragul de a te lasa invins.
Astea sunt o parte din paradoxurile prieteniei... Sa ai nevoie de prieteni care sa aiba nevoie de tine.
Gand
"When we honestly ask ourselves which person in our lives mean the most to us, we often find that it is those who, instead of giving advice, solutions, or cures, have chosen rather to share our pain and touch our wounds with a warm and tender hand. The friend who can be silent with us in a moment of despair or confusion, who can stay with us in an hour of grief and bereavement, who can tolerate not knowing, not curing, not healing and face with us the reality of our powerlessness, that is a friend who cares."
Henri Nouwen
Henri Nouwen
vineri, august 05, 2005
Poezie: Ganduri
Cand noaptea-ncepe iar de garda
Si intunericul sa arda,
Cand luna iese la plimbare
Si stelele devin amare,
Cand somnul mi-am pierdut de mult,
Incep tacerea sa ascult.
Cand gandurile-mi sapa-n creier,
Le iau pe rand, incet le treier,
Le rup, le sfaram, le sufoc,
Le dau prin apa si prin foc,
Usor de tot le scot din minte,
Pe foaia alba, in cuvinte.
Si intunericul sa arda,
Cand luna iese la plimbare
Si stelele devin amare,
Cand somnul mi-am pierdut de mult,
Incep tacerea sa ascult.
Cand gandurile-mi sapa-n creier,
Le iau pe rand, incet le treier,
Le rup, le sfaram, le sufoc,
Le dau prin apa si prin foc,
Usor de tot le scot din minte,
Pe foaia alba, in cuvinte.
Parerea mea: Barbatii
Da, este vorba despre un fel de autocritica! M-a pus naiba sa-mi dau cu parerea despre femei iar acum sunt obligat, in revansa, sa fac acelasi lucru despre barbati.
Noi, barbatii...
- Suntem in stare sa facem fata acelor situatii tensionate pe care le creem tot noi.
- Ne-am nascut sa combatem si sa primim replica, iar cand nu mai avem cuvinte, gasim destui muschi pentru a ne incorda.
- Noaptea, pe strada, cand trecem unul pe langa altul, ne privim cu teama de parca fiecare asteapta ca celalalt sa scoata un cutit, numai pentru ca ne stim capabili de asa ceva.
- Desi stim sa mergem pe bicicleta, avem boala sa cadem non-stop.
- La batranete devenim intelepti dar tot atunci incepem sa uitam.
- Ne intrecem unul pe altul si pierdem toti.
- Planuim sa cucerim lumea dar ne apuca lenea.
- Ne simtim amenintati unul de altul si, de aceea, iubim femeile.
- Din noi se nasc geniile dar si criminalii.
Si totusi, ca sa te definesti ca barbat, trebuie sa ai, ca termen de comparatie, femeia. Nu poti scapa de asta. Pentru ca din ea vii si tot la ea te intorci. Inexorabil.
Gand
"God gave us all a penis and a brain, but only enough blood to run one at a time."
Robin Williams
Robin Williams
joi, august 04, 2005
Poezie: Metamorfoza
Mi-a crescut in frunte-un plop!
Mai, ce chestie, mi-am spus.
Hai acuma sa-l dezgrop,
Sa-l plantez in crestet, sus.
Cum stateam cu capu-n palme,
Am simtit ceva pe spate.
Un mic tei crescuse-acolo.
Vai, dar asta nu se poate!
Stau mirat, privesc aiurea
Si vad cum dispar ca om,
Ma acopera padurea,
Ram cu ram si pom cu pom…
Mai, ce chestie, mi-am spus.
Hai acuma sa-l dezgrop,
Sa-l plantez in crestet, sus.
Cum stateam cu capu-n palme,
Am simtit ceva pe spate.
Un mic tei crescuse-acolo.
Vai, dar asta nu se poate!
Stau mirat, privesc aiurea
Si vad cum dispar ca om,
Ma acopera padurea,
Ram cu ram si pom cu pom…
Parerea mea: Fericirea
Iar am gasit azi fericirea intr-un rasarit de soare… Si ma gandeam sa spun: Ce putin imi trebuie ca sa fiu fericit! Dar m-am oprit la timp. Am realizat cat efort ii trebuie soarelui pentru a se ridica pe bolta… Si cat ii trebuie pentru a cobori din nou in bezna.
E o metafora, bineinteles… Dar, daca el s-a chinuit atatea miliarde de dimineti sa ne lumineze trairea, de ce n-am putea spune ca efortul lui ne innobileaza? De ce nu i-am multumi?
Cat despre reteta fericirii… Pai, se iau si se amesteca toate sentimentele frumoase, dar asta numai dupa ce le-ai cunoscut pe cele urate. Rezultatul trebuie sa arate ca acel rasarit de soare de care vorbeam mai sus, sa miroasa ca o prajitura de piersici bine coapta, sa sune cum suna picaturile de ploaie atunci cand se sparg pe acoperis, iar la atingere, sa aiba finetea unei petale de trandafir. Si, mai presus de toate, trebuie sa fie dulce ca mierea proaspata de salcam. Asta-i reteta mea… Dar nu-i obligatorie… Condimentati-o cum doriti… Dupa gust.
E o metafora, bineinteles… Dar, daca el s-a chinuit atatea miliarde de dimineti sa ne lumineze trairea, de ce n-am putea spune ca efortul lui ne innobileaza? De ce nu i-am multumi?
Cat despre reteta fericirii… Pai, se iau si se amesteca toate sentimentele frumoase, dar asta numai dupa ce le-ai cunoscut pe cele urate. Rezultatul trebuie sa arate ca acel rasarit de soare de care vorbeam mai sus, sa miroasa ca o prajitura de piersici bine coapta, sa sune cum suna picaturile de ploaie atunci cand se sparg pe acoperis, iar la atingere, sa aiba finetea unei petale de trandafir. Si, mai presus de toate, trebuie sa fie dulce ca mierea proaspata de salcam. Asta-i reteta mea… Dar nu-i obligatorie… Condimentati-o cum doriti… Dupa gust.
Gand
"Happiness is like a butterfly which, when pursued, is always beyond our grasp, but, if you will sit down quietly, may alight upon you."
Nathaniel Hawthorne
Nathaniel Hawthorne
miercuri, august 03, 2005
Poveste: Gradinarul
“O, Doamne, ce zi perfecta pentru gradinarit!” exclama Temo Ar pasind in lume…
Culorile calde ale diminetii ii luminau chipul incantat de atata frumusete, in timp ce insusi soarele, stapanul cerului, ii deschidea in fata carari de lumina. Albastrul seninului oglindea pacea din sufletul lui…
Calcand pe aleile serpuitoare ale gradinii, Temo Ar inspira puternic, din cand in cand, incercand sa guste parfumul fiecarei flori abia nascute din roua diminetii. Auzul sau fin descoperea in frunzisul copacilor batrani o multime de sunete melodioase, aduse de bataia vantului, care ii induiosau inima cu acordurile lor timide.
Pe rand, incepu sa treaca in revista florile lui dragi. Privi spre stanga unde cresteau lalelele, imbobocite pentru prima data in acea primavara, urmate indeaproape de zambile si viorele. Micsunelele si ghioceii rasareau din iarba parca pentru a-l intimpina cu salutul lor. Garofitele si trandafirii pareau sa astepte dezmierdarea gradinarului ca pe o picatura de apa la radacina, iar liliacul isi raspandea parfumul ametitor catre marginile gradinii, incercand sa puna stapanire in totalitate pe simtul lui olfactiv.
In dreapta sa, un cactus salbatic inflorise pentru un scurt moment binecuvantat. Din trupul lui tepos se aprinsese o flacara rosie, care il imbogatea nespus, transformandu-l usor in vedeta gradinii. Temo Ar petrecu mai mult timp cu el, stiind mult prea bine ca gloria este efemera. Il sapa cu grija la radacina. Il uda, dar numai un pic, cam atat cat se uda cactusii…
Cand termina, privi in jur…
Ceva nu se potrivea in acest tablou zugravit de mana Domnului… Undeva, in marginea gradinii, abia mai respira o floricica. Era o petunie bolnava care incepuse sa-si piarda culoarea inca din ziua trecuta. Aproape uscata, se chircise treptat in umbra unui batran maces, implorand mila oricui ar fi trecut pe acolo.
Gradinarul se indrepta spre ea cu pasul sau leganat, in timp ce florile isi intorceau petalele spre el, urmarindu-l ingrijorate. Unde se ducea? Ce urma sa faca?
Temo Ar se apleca asupra petuniei si incepu sa o mangaie delicat, iar din ochi pornira sa-i curga lacrimi mari si calde. Sub atingerea lui, floricica tremura strabatuta de un fior inexplicabil. Cu o ultima fortare, ridica petalele spre gradinar, parca privind in ochii lui albastri acum tulburati de plans, incercand sa implore mila. Dar gradinarul stia cel mai bine ce trebuie facut intr-o asemenea situatie…
Se aseza in genunchi in fata ei si, cu o mana sigura de aceasta data, o scoase din tarana. Un sunet stins de pamant dislocat insoti trecerea in nefiinta a petuniei…
O data treaba terminata, gradinarul se ridica si porni mai departe pe cararile gradinii, fluierand o melodie vesela care avea sa-l tina binedispus pana spre seara…
In urma lui florile suspinau incet, strabatute de o tristete relativa:
“Temo Ar, Temo Ar, Te…”
Culorile calde ale diminetii ii luminau chipul incantat de atata frumusete, in timp ce insusi soarele, stapanul cerului, ii deschidea in fata carari de lumina. Albastrul seninului oglindea pacea din sufletul lui…
Calcand pe aleile serpuitoare ale gradinii, Temo Ar inspira puternic, din cand in cand, incercand sa guste parfumul fiecarei flori abia nascute din roua diminetii. Auzul sau fin descoperea in frunzisul copacilor batrani o multime de sunete melodioase, aduse de bataia vantului, care ii induiosau inima cu acordurile lor timide.
Pe rand, incepu sa treaca in revista florile lui dragi. Privi spre stanga unde cresteau lalelele, imbobocite pentru prima data in acea primavara, urmate indeaproape de zambile si viorele. Micsunelele si ghioceii rasareau din iarba parca pentru a-l intimpina cu salutul lor. Garofitele si trandafirii pareau sa astepte dezmierdarea gradinarului ca pe o picatura de apa la radacina, iar liliacul isi raspandea parfumul ametitor catre marginile gradinii, incercand sa puna stapanire in totalitate pe simtul lui olfactiv.
In dreapta sa, un cactus salbatic inflorise pentru un scurt moment binecuvantat. Din trupul lui tepos se aprinsese o flacara rosie, care il imbogatea nespus, transformandu-l usor in vedeta gradinii. Temo Ar petrecu mai mult timp cu el, stiind mult prea bine ca gloria este efemera. Il sapa cu grija la radacina. Il uda, dar numai un pic, cam atat cat se uda cactusii…
Cand termina, privi in jur…
Ceva nu se potrivea in acest tablou zugravit de mana Domnului… Undeva, in marginea gradinii, abia mai respira o floricica. Era o petunie bolnava care incepuse sa-si piarda culoarea inca din ziua trecuta. Aproape uscata, se chircise treptat in umbra unui batran maces, implorand mila oricui ar fi trecut pe acolo.
Gradinarul se indrepta spre ea cu pasul sau leganat, in timp ce florile isi intorceau petalele spre el, urmarindu-l ingrijorate. Unde se ducea? Ce urma sa faca?
Temo Ar se apleca asupra petuniei si incepu sa o mangaie delicat, iar din ochi pornira sa-i curga lacrimi mari si calde. Sub atingerea lui, floricica tremura strabatuta de un fior inexplicabil. Cu o ultima fortare, ridica petalele spre gradinar, parca privind in ochii lui albastri acum tulburati de plans, incercand sa implore mila. Dar gradinarul stia cel mai bine ce trebuie facut intr-o asemenea situatie…
Se aseza in genunchi in fata ei si, cu o mana sigura de aceasta data, o scoase din tarana. Un sunet stins de pamant dislocat insoti trecerea in nefiinta a petuniei…
O data treaba terminata, gradinarul se ridica si porni mai departe pe cararile gradinii, fluierand o melodie vesela care avea sa-l tina binedispus pana spre seara…
In urma lui florile suspinau incet, strabatute de o tristete relativa:
“Temo Ar, Temo Ar, Te…”
Parerea mea: Moartea
Cine spune ca moartea reprezinta sfarsitul omului din punct de vedere al constiintei de sine, cred ca nu stie ce vorbeste…
Sau altfel… Ce rost am avea daca ne-am defini exclusiv prin viata? Daca ne-am raporta la materialismul cateodata absurd al realitatii cotidiene si am trai asa, aiurea, fara nici o concluzie finala… N-am fi oare decat un prilej de amuzament pentru entitati aflate undeva deasupra noastra? Si asta numai in speranta ca acestea exista?
Nu sunt sigur daca sufletul exista inainte de a se materializa in corp. Dar sunt sigur ca el va fi si dincolo de moarte. Nu cunosc intrebari de genul: Si daca asta e tot? Pentru ca nu as putea sa supar, in veci, Divinitatea…Eu cred in moarte. E cel mai sigur lucru dintre toate… Si pariez pe ea fara nici un fel de teama…
Sau altfel… Ce rost am avea daca ne-am defini exclusiv prin viata? Daca ne-am raporta la materialismul cateodata absurd al realitatii cotidiene si am trai asa, aiurea, fara nici o concluzie finala… N-am fi oare decat un prilej de amuzament pentru entitati aflate undeva deasupra noastra? Si asta numai in speranta ca acestea exista?
Nu sunt sigur daca sufletul exista inainte de a se materializa in corp. Dar sunt sigur ca el va fi si dincolo de moarte. Nu cunosc intrebari de genul: Si daca asta e tot? Pentru ca nu as putea sa supar, in veci, Divinitatea…Eu cred in moarte. E cel mai sigur lucru dintre toate… Si pariez pe ea fara nici un fel de teama…
marți, august 02, 2005
Poveste: Prin moarte viata iar incepe...
Uitase de cand plutea intre viata si moarte, la limita de jos a Cerului Mijlociu, abia respirand sub povara atmosferei rarefiate. O foame groaznica il chinuia…
Jumatate carne, jumatate metal, batea greu din aripi, la intervale din ce in ce mai neregulate. Nu peste mult timp avea sa se prabuseasca prin Vazduhurile Toxice pana in Marea de Smoala, de unde, in vremuri de mult uitate, stramosii lui se ridicasera… Mintea i se odihnea deja pe campiile pline de soare cantate in povesti de batrani. Si chiar daca nu stia prea bine cum arata o campie, caldura descoperita in imaginatia lui il facea sa se bucure de iminentul sfarsit…
Deodata o vazu… Era perfecta… Zbura in straturile superioare ale Cerului, plina de energie, dansand parca in ritmul vantului uscat. Amestecul de albastru organic, impletit cu griul rece al metalului, ii provoca un fior in inima, dar si in stomac. Doamne, ce frumoasa era… Si el trebuia sa manance…
Alegerea era nespus de simpla: el ori ea. Dar cum sa ucizi o floare? Luase multe vieti de-a lungul timpului dar niciodata una atat de stralucitoare, atat de calda, atat de vie… Nu, nu putea face asa ceva. In alt timp, probabil, ar fi fost impreuna. Pereche…
Foamea nemiloasa il musca insa pe dinauntru. Ii devora mintea... De ar fi putut rapi macar putin din energia ei, doar cat sa-i ajunga pana ar fi intalnit altceva. Numai un strop…
Tasni cu ultima putere gasita in disperare. Urca greu, apropiindu-se treptat de iubita-prada, fara ca ea sa-l simta…
Cand ea il vazu, era deja prea tarziu. Tentaculele lui metalice o prinsera, rapindu-i orice sansa de a scapa. Frica se citea in ochii ei mari si negri. Ar fi vrut sa o linisteasca, sa-i arate ca sunt la fel, dar el, cuprins de febra foamei, se precipita sa isi introduca cordonul de alimentatie in fanta crestetului ei.
Simtea cum se zbate in ghearele lui, cum incearca sa evadeze din temnita tentaculelor otelite, cum il roaga din priviri… Iar el nu se mai putea opri, tragea si ultima farama de energie, cu o pofta animalica, necontrolata…
O lasa sa cada, rece, lipsita de viata, stinsa…
O, Doamne, ce facuse? O ura imensa fata de ce era il cuprinse deodata. Unde oare se indrepta? In ce iad avea sa sfarseasca? Si pentru ce sa mai traiasca? Pentru asta?
De ce oare fusesera blestemati sa traiasca asa?
Ce frumoase erau acele timpuri cand oamenii traiau pe suprafata Pamantului, cand era lumina, cand era caldura, cand era dragoste…
Isi blestema parintii si pe inaintasii lor pentru mostenirea lasata. Ei distrusesera lumea iar ei suportau consecintele…
Se arunca dupa ea, intr-o cursa nebuna cu rezistenta. Parcurse intr-o clipa toate straturile care ii despartea si o prinse cand intra in atmosfera toxica. Se zbatu cu greu sa o ridice la un nivel respirabil, tinand-o strans, ca pe o comoara. Numai de ar fi reusit sa o aduca la viata…
Se conecta in crestetul ei cu acelasi cordon cu care ii rapise sufletul si incepu sa-i picure viata din nou in corp. Ea tresarea din cand in cand, primind cu nesat fluidul trairii…
“Deschide ochii!” se ruga el plangand. ”Deschide-i!”
Si ea ii deschise larg… Iar aripile ii inflorira. Atat de frumoasa…
Il privi mirata, neintelegand. Trebuia sa-i fie frica de el dar simtea altceva…
Un tipat ascutit izbucni din pieptul ei, cand fu tras in jos de spatiul nesatul. Tipatul acesta il insoti in cadere, prin Cerul de Jos, in timp ce el, care nu cunoscuse niciodata fericirea, zambea…
Cadea lin, imbratisat la pieptul mortii. Ii era bine… Destinul sau, desi tragic, se va incheia frumos…
O va astepta pe fundul Marii de Smoala pana ii va veni si ei sorocul. Si atunci vor fi impreuna…
Jumatate carne, jumatate metal, batea greu din aripi, la intervale din ce in ce mai neregulate. Nu peste mult timp avea sa se prabuseasca prin Vazduhurile Toxice pana in Marea de Smoala, de unde, in vremuri de mult uitate, stramosii lui se ridicasera… Mintea i se odihnea deja pe campiile pline de soare cantate in povesti de batrani. Si chiar daca nu stia prea bine cum arata o campie, caldura descoperita in imaginatia lui il facea sa se bucure de iminentul sfarsit…
Deodata o vazu… Era perfecta… Zbura in straturile superioare ale Cerului, plina de energie, dansand parca in ritmul vantului uscat. Amestecul de albastru organic, impletit cu griul rece al metalului, ii provoca un fior in inima, dar si in stomac. Doamne, ce frumoasa era… Si el trebuia sa manance…
Alegerea era nespus de simpla: el ori ea. Dar cum sa ucizi o floare? Luase multe vieti de-a lungul timpului dar niciodata una atat de stralucitoare, atat de calda, atat de vie… Nu, nu putea face asa ceva. In alt timp, probabil, ar fi fost impreuna. Pereche…
Foamea nemiloasa il musca insa pe dinauntru. Ii devora mintea... De ar fi putut rapi macar putin din energia ei, doar cat sa-i ajunga pana ar fi intalnit altceva. Numai un strop…
Tasni cu ultima putere gasita in disperare. Urca greu, apropiindu-se treptat de iubita-prada, fara ca ea sa-l simta…
Cand ea il vazu, era deja prea tarziu. Tentaculele lui metalice o prinsera, rapindu-i orice sansa de a scapa. Frica se citea in ochii ei mari si negri. Ar fi vrut sa o linisteasca, sa-i arate ca sunt la fel, dar el, cuprins de febra foamei, se precipita sa isi introduca cordonul de alimentatie in fanta crestetului ei.
Simtea cum se zbate in ghearele lui, cum incearca sa evadeze din temnita tentaculelor otelite, cum il roaga din priviri… Iar el nu se mai putea opri, tragea si ultima farama de energie, cu o pofta animalica, necontrolata…
O lasa sa cada, rece, lipsita de viata, stinsa…
O, Doamne, ce facuse? O ura imensa fata de ce era il cuprinse deodata. Unde oare se indrepta? In ce iad avea sa sfarseasca? Si pentru ce sa mai traiasca? Pentru asta?
De ce oare fusesera blestemati sa traiasca asa?
Ce frumoase erau acele timpuri cand oamenii traiau pe suprafata Pamantului, cand era lumina, cand era caldura, cand era dragoste…
Isi blestema parintii si pe inaintasii lor pentru mostenirea lasata. Ei distrusesera lumea iar ei suportau consecintele…
Se arunca dupa ea, intr-o cursa nebuna cu rezistenta. Parcurse intr-o clipa toate straturile care ii despartea si o prinse cand intra in atmosfera toxica. Se zbatu cu greu sa o ridice la un nivel respirabil, tinand-o strans, ca pe o comoara. Numai de ar fi reusit sa o aduca la viata…
Se conecta in crestetul ei cu acelasi cordon cu care ii rapise sufletul si incepu sa-i picure viata din nou in corp. Ea tresarea din cand in cand, primind cu nesat fluidul trairii…
“Deschide ochii!” se ruga el plangand. ”Deschide-i!”
Si ea ii deschise larg… Iar aripile ii inflorira. Atat de frumoasa…
Il privi mirata, neintelegand. Trebuia sa-i fie frica de el dar simtea altceva…
Un tipat ascutit izbucni din pieptul ei, cand fu tras in jos de spatiul nesatul. Tipatul acesta il insoti in cadere, prin Cerul de Jos, in timp ce el, care nu cunoscuse niciodata fericirea, zambea…
Cadea lin, imbratisat la pieptul mortii. Ii era bine… Destinul sau, desi tragic, se va incheia frumos…
O va astepta pe fundul Marii de Smoala pana ii va veni si ei sorocul. Si atunci vor fi impreuna…
Cand atinse suprafata ucigatoare, strigatul ei se mai auzea inca…
Parerea mea: Ura
Ura ca forta mobilizatoare… Unde am mai auzit eu asta?
Oricum, trebuie sa cadem de acord… De multe ori, ura implica o placere similara ca forta cu cea izvorata din iubire. Si aceeasi putere creatoare. Nu poti fi indiferent la tot ce te inconjoara si in acelasi timp creativ. E un nonsens. Ura potenteaza. Ura descatuseaza energii nebanuite. Tot ea iti da lectii de logica si inventivitate. Si numai din inteligenta se poate naste o ura concreta. Iar prostii n-au ce face cu acest sentiment. Pentru ca ura, spun eu, este un sentiment inalt…
Ura ca sentiment… Ce alaturare nefericita de termeni. Ura nu o simti. Ura este un acid care iti curge prin vene si te dizolva… Pana ramai nimic.
Oricum, trebuie sa cadem de acord… De multe ori, ura implica o placere similara ca forta cu cea izvorata din iubire. Si aceeasi putere creatoare. Nu poti fi indiferent la tot ce te inconjoara si in acelasi timp creativ. E un nonsens. Ura potenteaza. Ura descatuseaza energii nebanuite. Tot ea iti da lectii de logica si inventivitate. Si numai din inteligenta se poate naste o ura concreta. Iar prostii n-au ce face cu acest sentiment. Pentru ca ura, spun eu, este un sentiment inalt…
Ura ca sentiment… Ce alaturare nefericita de termeni. Ura nu o simti. Ura este un acid care iti curge prin vene si te dizolva… Pana ramai nimic.
In final, pot spune sincer: Iubesc ura... Dar reciproca nu-i valabila…
luni, august 01, 2005
Link: pozele-mele.blogspot.com
Sunt sarace sentimentele transmise prin cuvinte sau imagini. Dar altceva mai bun n-avem...
Check the link!
Check the link!
Poezie: Ce mi-as dori...
Ce mi-as dori, iubito,
sa nu te mai iubesc,
si mai presus de asta
sa-mi para si firesc.
Ce mi-as dori, iubito,
sa uit, doar cat clipesti,
sa uit ce faci din mine
si cum ma risipesti.
Ce mi-as dori, iubito?
Te-ntreb, ca tu stii bine,
Sa fug mancand pamantul
sau sa ma pierd in tine?
sa nu te mai iubesc,
si mai presus de asta
sa-mi para si firesc.
Ce mi-as dori, iubito,
sa uit, doar cat clipesti,
sa uit ce faci din mine
si cum ma risipesti.
Ce mi-as dori, iubito?
Te-ntreb, ca tu stii bine,
Sa fug mancand pamantul
sau sa ma pierd in tine?
Parerea mea: Femeia
A meritat o coasta? Pai... sa vedem!
Eu, in majoritatea timpului, sunt misogin. Declarat! Exista la nivelul subconstientului meu o frica irationala de a investi intr-o femeie. E mult mai usor sa te aperi de ea decat sa o provoci. In alta ordine de idei, intalnind o femeie e ca si cum ai pleca in razboi. Armele cu care pleci la lupta sunt variate: spiritul, corpul, situatia financiara…
Am trecut de cateva ori peste frica asta. Nu e chiar asa de rau… Desi ma asteptam sa gasesc capcane peste tot, am intalnit numai emotii. Curcubeu, parfum, muzica, vanilie…
Eu, in majoritatea timpului, sunt misogin. Declarat! Exista la nivelul subconstientului meu o frica irationala de a investi intr-o femeie. E mult mai usor sa te aperi de ea decat sa o provoci. In alta ordine de idei, intalnind o femeie e ca si cum ai pleca in razboi. Armele cu care pleci la lupta sunt variate: spiritul, corpul, situatia financiara…
Am trecut de cateva ori peste frica asta. Nu e chiar asa de rau… Desi ma asteptam sa gasesc capcane peste tot, am intalnit numai emotii. Curcubeu, parfum, muzica, vanilie…
Exista femeia perfecta? As putea, la fel de bine, sa intreb daca exista adevar absolut. Raspund tot eu: Nu! Dar cum fiecare avem propriul nostru adevar, in acelasi fel, fiecare femeie este perfecta dar numai privita prin ochii iubitului ei. Si atunci, sa nu fim ipocriti si sa dam cezarului ce-i al cezarului. Merita o coasta…
Abonați-vă la:
Postări (Atom)
